Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În câteva din atelierele pictorilor vârstnici intram cândva ca unul de-al casei. Ani de-a rândul, în drum spre redacţie m-am oprit dimineaţa în atelierul lui Musceleanu, ca să ne bem cafeaua în trei, cu nea Ion şi cu Pacea. Atunci le-am fotografiat atelierele, în regimul celui tolerat cu simpatie, adică băgându-mi nasul peste tot. M-am gândit chiar la un album, care să se cheme "Atelierul artistului bătrân".
În câteva din atelierele pictorilor vârstnici intram cândva ca unul de-al casei. Ani de-a rândul, în drum spre redacţie m-am oprit dimineaţa în atelierul lui Musceleanu, ca să ne bem cafeaua în trei, cu nea Ion şi cu Pacea. Atunci le-am fotografiat atelierele, în regimul celui tolerat cu simpatie, adică băgându-mi nasul peste tot. M-am gândit chiar la un album, care să se cheme "Atelierul artistului bătrân".
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În câteva din atelierele pictorilor vârstnici intram cândva ca unul de-al casei. Ani de-a rândul, în drum spre redacţie m-am oprit dimineaţa în atelierul lui Musceleanu, ca să ne bem cafeaua în trei, cu nea Ion şi cu Pacea. Atunci le-am fotografiat atelierele, în regimul celui tolerat cu simpatie, adică băgându-mi nasul peste tot. M-am gândit chiar la un album, care să se cheme "Atelierul artistului bătrân".
În Strada Pangratti am mai făcut sute de fotografii cu un Nikon vechi, dar încă bun, în atelierele pictorilor Ion Gheorghiu, Georgeta Năpăruş şi Octav Grigorescu. Am fost îngăduit, de asemenea, şi în casa lui Corneliu Baba, unde am realizat o serie de imagini unice ale marelui pictor, în intimitatea ultimului său an de viaţă. S-a întâmplat însă un lucru care m-a pus pe gânduri: cum îmi terminam treaba într-un atelier, murea bătrânul. De aceea, la Ion Popescu Negreni nu m-am mai dus, deşi convenisem cu dânsul asupra unui complet de fotografii "care să rămână". E o prostie ce zic acum, dar uite că am amânat la nesfârşit fotografiile atelierului şi ale locuinţei lui Negreni din Piaţa Kogălniceanu, şi el a mai trăit încă zece ani.
O carte cu aceste poze n-o să tipăresc foarte probabil niciodată. N-a fost să fie. M-am bucurat însă din toată inima văzând în librării un volum cu titlul "Ateliere de artişti din Bucureşti", scos de Mihai Oroveanu, la Noi Media Print, într-un tipar de sărbătoare. N-am putut eu, a putut Oroveanu. Într-un fel îi sunt recunoscător. Deşi e vorba despre atelierele unor artişti plastici, care, pe vremea când îi fotografiam eu pe Pacea şi pe Musceleanu la lucru, aceştia se numeau "Generaţia de mijloc". Astăzi, mulţi dintre ei nu mai sunt deloc "generaţie de mijloc", iar Mihai Oroveanu, care a fost şi mai de-al casei decât mine în sute de ateliere, nu doar în câteva, e şi el un matur de tot respectul.
În vraiştea de azi din cultura românească, selecţia lui Oroveanu marchează reperele valorice de durată. Vârsta, în sine, nu înseamnă şi un plus de calitate. Ultimele două decenii, cu toate tulburările de sistem pe care le-au produs în cultură, cu năvala noilor generaţii, indiferente la vechile ierarhii, cu multele diversiuni estetice venind o dată cu deschiderea graniţelor şi a pieţelor, au confuzionat, au dat statuile jos de pe socluri şi n-au urcat altele în locul lor. Consistentul album creat de Mihai Oroveanu – cu o sponsorizare parţială, dar "în serie" de la ING Bank – face un oficiu de instituţionalizare. Nu-i exagerat spus. Cineva trebuia s-o facă, iar o carte, spre deosebire de o expoziţie, fie aceasta şi cu mare protocol, lucrează în timp. Dacă volumul s-ar fi chemat "30 de ateliere de artişti din Bucureşti", cifra, prin puterile ei specifice, ar fi sporit impresia de selecţie valorică. În ciuda debandadei în criterii, în cultură se întâmplă şi multe fapte bune.
În câteva din atelierele pictorilor vârstnici intram cândva ca unul de-al casei. Ani de-a rândul, în drum spre redacţie m-am oprit dimineaţa în atelierul lui Musceleanu, ca să ne bem cafeaua în trei, cu nea Ion şi cu Pacea. Atunci le-am fotografiat atelierele, în regimul celui tolerat cu simpatie, adică băgându-mi nasul peste tot. M-am gândit chiar la un album, care să se cheme "Atelierul artistului bătrân".
În Strada Pangratti am mai făcut sute de fotografii cu un Nikon vechi, dar încă bun, în atelierele pictorilor Ion Gheorghiu, Georgeta Năpăruş şi Octav Grigorescu. Am fost îngăduit, de asemenea, şi în casa lui Corneliu Baba, unde am realizat o serie de imagini unice ale marelui pictor, în intimitatea ultimului său an de viaţă. S-a întâmplat însă un lucru care m-a pus pe gânduri: cum îmi terminam treaba într-un atelier, murea bătrânul. De aceea, la Ion Popescu Negreni nu m-am mai dus, deşi convenisem cu dânsul asupra unui complet de fotografii "care să rămână". E o prostie ce zic acum, dar uite că am amânat la nesfârşit fotografiile atelierului şi ale locuinţei lui Negreni din Piaţa Kogălniceanu, şi el a mai trăit încă zece ani.
O carte cu aceste poze n-o să tipăresc foarte probabil niciodată. N-a fost să fie. M-am bucurat însă din toată inima văzând în librării un volum cu titlul "Ateliere de artişti din Bucureşti", scos de Mihai Oroveanu, la Noi Media Print, într-un tipar de sărbătoare. N-am putut eu, a putut Oroveanu. Într-un fel îi sunt recunoscător. Deşi e vorba despre atelierele unor artişti plastici, care, pe vremea când îi fotografiam eu pe Pacea şi pe Musceleanu la lucru, aceştia se numeau "Generaţia de mijloc". Astăzi, mulţi dintre ei nu mai sunt deloc "generaţie de mijloc", iar Mihai Oroveanu, care a fost şi mai de-al casei decât mine în sute de ateliere, nu doar în câteva, e şi el un matur de tot respectul.
În vraiştea de azi din cultura românească, selecţia lui Oroveanu marchează reperele valorice de durată. Vârsta, în sine, nu înseamnă şi un plus de calitate. Ultimele două decenii, cu toate tulburările de sistem pe care le-au produs în cultură, cu năvala noilor generaţii, indiferente la vechile ierarhii, cu multele diversiuni estetice venind o dată cu deschiderea graniţelor şi a pieţelor, au confuzionat, au dat statuile jos de pe socluri şi n-au urcat altele în locul lor. Consistentul album creat de Mihai Oroveanu – cu o sponsorizare parţială, dar "în serie" de la ING Bank – face un oficiu de instituţionalizare. Nu-i exagerat spus. Cineva trebuia s-o facă, iar o carte, spre deosebire de o expoziţie, fie aceasta şi cu mare protocol, lucrează în timp. Dacă volumul s-ar fi chemat "30 de ateliere de artişti din Bucureşti", cifra, prin puterile ei specifice, ar fi sporit impresia de selecţie valorică. În ciuda debandadei în criterii, în cultură se întâmplă şi multe fapte bune.
