Basme de adormit inflatia

Fat-Frumos crestea intr-un an cat altii in zece. El a trait pana la adanci batraneti: zece ani.

Isarescu le-a dat sah celor care socoteau ca e nevoie de un curs mai mic de 34.000 lei/euro pentru a se ajunge la o inflatie de 7,5%. Ba le-a dat chiar mat, daca ne gandim ca, in loc sa mute cursul dupa inflatie, a urcat tinta anuala la 8%-8,3%, ca sa nu mai coboare rata de schimb sub 36.000. In acest fel nu se mai intareste moneda cand se subtiaza productivitatea. Se atenueaza si presiunile exportatorilor, din spatele oamenilor politici. BNR nu mai e constransa sa cumpere atat de multa valuta, incat sa-si mareasca pierderea. Una peste alta, li se poate da oricand peste nas agentilor economici: "OK, nu mai aveti curs de 40.000, dar vi s-a indeplinit o dorinta mai veche: S-a ieftinit creditul".

Da, e firesc ca intreprinzatorii autohtoni sa se calmeze. Desi au acelasi management, aceeasi structura, primesc finantare la costuri din ce in ce mai mici, ca sa-si acopere lipsa de performanta. Din pacate, pe cei care pun bani deoparte nu-i intreaba nimeni daca mai doresc sa fie carne de tun. Cu cinci ani inainte de intrarea in anticamera monedei unice, exista deja banci care remunereaza leii la fel de jos ca euro. Inseamna ca, desi inflatia scade si economia creste, progresele se extrag tot printr-o forma de redistribuire.

Noroc ca nu toate bancile platesc 2%-3%. Sunt si entitati cu gandire strategica si implicare in economia reala care bonifica depozitele anuale cu dobanda fixa de 7%. E bine asa? Nu. Intre 16% din decembrie 2004 si acest 7% e o distanta de noua puncte. Inflatia se va reduce in intregul an 2005 cu un singur procent. Nici o problema insa, suntem liberi sa nu economisim in moneda tarii noastre. Se pot cumpara si euro. Pentru politica monetara e chiar mai bine. Cand romanii joaca impotriva speculatorilor straini, nu mai e nevoie ca Banca Nationala sa achizitioneze surplusul de valuta. Iar nerezidentii n-au decat sa-si repatrieze banii daca nu le convine.

Si totusi, chiar si cand romanii sunt astfel manevrati incat sa n-aiba decat doua variante - A sau B - , tot se gasesc investitorii autohtoni care sa spuna ca nu-s multumiti. Ei zic ca daca reusesc sa se imprumute in euro la 4%-5%, ar putea face o favoare creditelor in lei la 6%-7%, nu mai sus.

Poate ca suferim insa de boala numerelor mari, din vremurile in care inflatia si dobanzile se numarau nu cu doua, ci cu trei cifre. Hai sa vedem ce parere au si altii. Leszek Balcerowicz vorbea de lozinca "creditelor ieftine", care poate fi interpretata in diverse moduri: "Intr-o interpretare corecta, e vorba despre reducerea dobanzii conjugata cu reducerea inflatiei. Este acceptata relatia dintre rata dobanzii si inflatie si este recunoscuta necesitatea unei rate reale a dobanzii. Astfel, in lumina acestei interpretari, cei care se pronunta in favoarea «creditelor ieftine» ar trebui sa militeze si pentru disciplina salariala si bugetara, si pentru o politica prudenta a bancii centrale. Insa majoritatea celor care vor «credite ieftine» au in minte, cu siguranta, cu totul altceva: sa obtina credite cu dobanzi inferioare ratei inflatiei, indiferent de aceasta, adica si atunci cand rata inflatiei este mare. Generalizand, este vorba despre o incercare de a pune mana pe banii altora, caci, in aceste conditii, cei care platesc pentru creditele «ieftine» sunt cei care economisesc. Pentru ca bancile sa nu dea faliment, ar trebui ca si dobanzile la depozite sa scada sub rata inflatiei, ceea ce ar reprezenta, evident, o pierdere pentru depunatori. Drept urmare, capitalul ar migra in strainatate sau ar tinde sa se transforme in alte active, neexprimate in moneda nationala. Lasand deoparte aceasta varianta, creditele «ieftine» sunt o tentativa de a-i face pe contribuabili - adica tot restul societatii - sa finanteze respectivele imprumuturi. Putem intelege de unde vine popularitatea acestui concept - caci cui nu-i place sa primeasca bani?! Dar nu ne putem impaca defel cu afirmatia ca se pot realiza pe scara mare «credite ieftine», indiferent de rata inflatiei, intr-un mod care sa nu afecteze negativ intreaga economie".

Asadar, nu e doar impresia noastra. Asistam la o dezvoltare prin efractie. Unii ridica la rang de management apucaturile de a pune mana pe banii celor care economisesc. Acesti "unii" sunt aceiasi care inainte se capatuiau pe seama platitorilor de impozite. Putem sa numim asta "crestere economica dezinflationista", cum ne invata autoritatile monetare nationale si internationale. Sau putem sa spunem ca e fundatura in care se opreste pana la urma pisica moarta azvarlita de la un politician la altul.