Sugeram în urmă cu 16 luni, în primul meu editorial apărut în 2010 la Jurnalul Naţional („Reduceţi taxele, nu dobânzile!”), că nu scăderea dobânzilor este calea prin care să se obţină resuscitarea economiei, ci micşorarea taxelor. Dar, din păcate, anul trecut, ca şi în 2009, guvernele conduse de Emil Boc au procedat exact pe dos faţă de cum e indicat pe timp de criză, au împovărat mediul de afaceri în loc să-l despovăreze...
Iată însă că la mai bine de un an de când devenise clar ce e de făcut premierul Boc vine să spună că are în vedere reducerea unor taxe şi impozite, dovedind că melcii sunt nişte fiinţe rapide pe lângă cei care guvernează România. El se gândeşte să pună contribuţiile de asigurări sociale în capul listei de scăderi, după ce, în 2009, majorarea CAS a fost una dintre primele măsuri luate de cabinetul său. Şi premierul adaugă că „în viitor trebuie diminuată povara fiscală tocmai pentru a ajuta la crearea multor altor locuri de muncă în România”, dar asta după ce arieratele, „forfetarul” şi creşterea TVA au distrus o grămadă de joburi, fiindcă au falimentat o mulţime de companii.
Cei care s-au încăpăţânat să supravieţuiască şi şi-au mutat afacerile şi locurile de muncă în economia subterană sunt acum pe cale să cadă victime ale războiul pe care l-a declarat Emil Boc muncii la negru. Cu alte cuvinte, celor care s-au ferit din calea „genocidului” fiscal le este pusă în pericol subzistenţa.
E greu de spus ce poate înţelege mediul de afaceri din modificarea permanentă a Codului Fiscal fără a se respecta regula ca schimbările să-i fie comunicate cu şase luni înainte. Cert este însă că preşedintele Traian Băsescu e preocupat de această problemă. El a anunţat la începutul lunii februarie, când a prezentat principalele obiective din noul acord cu FMI, că „în atenţia noastră, în următorul program, se află mediul de afaceri, îmbunătăţirea mediului de afaceri”. Dar în ciuda faptului că vorbeşte de necesitatea îmbunătăţirii mediului de business, preşedintele refuză să sublinieze ce l-a stricat. Or, mediul economic a suferit neîncetat în 2009 şi 2010 de pe urma iniţiativelor cabinetelor conduse de Emil Boc: creşterea CAS, introducerea impozitului minim, escaladarea arieratelor şi majorarea TVA. Şi având guverne care au procedat exact pe dos faţă de cum era indicat, nu e de mirare că noi am rămas în recesiunea, în timp ce majoritatea economiilor din UE au reintrat pe creştere.
În fine, principalul rezultat al măsurilor luate de Emil Boc, cu acceptul preşedintelui Băsescu, este că tot mai multă lume consideră că guvernul Năstase a fost genial. Guvernul Tăriceanu nu este etichetat la fel, dar e creditat cu performanţe bune. Asta chiar dacă la finalul mandatelor lui Adrian Năstase şi Călin Popescu-Tăriceanu reformele structurale nu se încheiaseră, mai trebuiau ajustate preţurile administrate, reformată administraţia publică, reclădit sistemul de pensii şi de asistenţă socială.
Totuşi, afirmaţia că guvernul Boc este extrem de slab şi din acest motiv cele dinaintea sa par geniale sau bune e perfect adevărată. Într-un singur an, 2009, s-a înnegrit cu impozitul minim câtă economie se albise în opt ani precedenţi. Şi atunci când economia gri se măreşte, asta arată că ţara e gestionată prost, fiindcă economia nefiscalizată este o formă de hedging. Degeaba trage acum Boc cu tunul în economia informală pe care tocmai măsurile sale au „recapacitat-o”, iar majorarea TVA a desăvârşit ce a început „forfetarul”.
Singura problemă care mai rămâne de limpezit este cine poartă răspunderea pentru falimentul companiilor şi pentru oamenii rămaşi pe drumuri în ultimii doi ani şi patru luni. Din câte se observă, deşi sare repede din „barca” majorărilor de taxe, în cea a relaxării fiscale, Emil Boc nu-şi asumă responsabilitatea pentru efectele generate de primul set de măsuri, arătând din nou de ce politica este comparată cu moravurile uşoare. Vreme în care preşedintele Băsescu admite, precum Ceauşescu, că „s-au făcut greşeli”, dar refuză să pronunţe numele celui care le-a comis.