Briganti – Manierismul italian

Prin anii '65, în câteva librării din centrul Bucureştiului s-a găsit la vedere, pentru tot cumpărătorul, nu doar pentru clienţii privilegiaţi, care căpătau noutăţile pe sub mână, un somptuos album de artă în limba franceză despre manierismul italian, semnat de un anume Briganti.

Un fapt de natură să intrige, întrucât cărţile din Occident nu numai că erau evenimente, dar se şi vindeau în regim de fruct oprit. Ce motive a avut atunci statul să importe o cantitate atât de mare dintr-o carte cu un conţinut atât de special, ca manierismul italian din veacul al XVI-lea, e un mister care o să rămână probabil nedezlegat.

Fapt e că volumul cu înfăţişarea monumentală şi cu un tipar care umilea cărţile de artă sovietice, de altfel singurele demne de acest nume din comerţ, a ajuns atunci la loc de cinste în sute de biblioteci personale şi în formaţia a sute de oameni de cultură, dar şi simpli iubitori de cărţi bune.

Cu toţii au aflat cum stau lucrurile cu manierismul italian. Bucureştiul se întorcea cumva în vremurile de comedie ale lui Caragiale care, într-un turneu cu o trupă de teatru la Focşani, a trebuit să mănânce stufat, deşi detesta stufatul. Explicaţia nu ţinea de supranatural, ci doar de suprarealismul local: în toate restaurantele din Focşani nu se servea decât stufat.

Iar lui Caragiale îi era foame. Dacă li s-ar fi spus editorilor cărţii că românii anului 1965 se dau în vânt după manierismul italian, cu siguranţă că ar fi fost şocaţi. De unde până unde şi dintr-odată patima asta atât de rafinată într-o ţară de dincolo de Cortina de Fier?

Generaţii de-a rândul s-au cultivat în România noastră din ce s-a nimerit să fie în librării, în biblioteci sau prin jocul întâmplării, fără o continuitate în informaţii, fără coerenţă în preocupări. Pe apucatelea, incomplet, la noroc, pe sărite, la hazard, fragmentat, cum a dat Dumnezeu. E foarte posibil să fim astfel ţara cu cei mai mulţi cunoscători ai secolului manierist, fără să avem nevoie de asta. Mai mulţi chiar decât în patria italiană.

Ne-au inundat atâtea ediţii din albumele despre Muzeul Ermitaj din Leningrad, că mai târziu, când am avut putinţa să colindăm marile muzee ale Europei, le-am descoperit cu văzul format şi totodată deformat de albumele Ermitajului. Foarte rău nu era, atâta doar că ruşii licitau ce aveau, iar din raţiuni propagandistice reproduceau cu insistenţă în aceste albume şi multe lucrări banale ale unor mari artişti. Când te înveţi cu banalul, excepţionalul nu-l mai percepi ca excepţional.

I-am auzit la Luvru pe nişte români zicând, în faţa unor pânze faimoase şi ca repere spirituale universale: Pe astea le-am mai văzut şi în albumele cu Ermitajul! Nu-i deloc exclus ca sutelor de posesori ai manierismului italian de Briganti să li se fi stabilizat în minte ca etalon suprem de frumuseţe manierismul, şi la întâlnirea de mai apoi cu minunăţiile Renaşterii lui Da Vinci, Rafael, Tizian sau Boticelli capodoperele să li se fi părut un pic cam manieriste. Când n-ai acces la întreg şi trebuie să te mulţumeşti cu partea, întregul poate să ţi se pară inutil.