Bunica zboară prima oară cu avionul

Ce îngust e culoarul ăsta, se miră cu glas tare bunica. Iar pasagerii din jur observă ce-i de observat: culoarul nu-i îngust, bunica e lată.
Au şi vecee - întreabă ea - că-n tren există? Au, bunico - spune nepotul -, dar vorbeşte mai încet. Aha - zice bătrâna - e ca la tren, n-ai voie în staţii. De fapt, bunica a mai zburat odată, însă puţin, numai câţiva metri, dintr-un dud. Cu trenul, a mai călătorit. Logic e ca toate analogiile ei să fie cu trenul. În tren nu te leagă, ca-n avion, în tren poţi să deschizi fereastra, în tren umblă unul cu reviste de modă, în tren, dacă te plictiseşti, ieşi pe coridor şi te plimbi.

În trenul navetiştilor, cu care te duceai matale la sor-mea - spune nepotul - stăteaţi ca sardelele. Orişicât - răspunde bunica. Şi, ca să schimbe vorba, se interesează la câte curse cade un avion. Mai încet, bunico - o imploră nepotul - e un subiect care nu se discută în avion. Logica e, şi de data aceasta, de partea bunicii: în tren comentezi ultimele ciocniri cu morţi şi răniţi, în automobil nu trebuie să te opreşti, când vezi carambolaje, dar te întrebi câţi or fi murit. De ce ar fi altfel în avion?

Drăguţă - o întreabă bunica pe stewardesa, care verifică dacă şi-a pus centura de siguranţă - când cad mai des avioanele, la urcare sau la coborâre? Fata zâmbeşte cu înţelegere şi o ajută să-şi lege centura sub sâni. Tot aia-i - spune bunica - mătăluţă ai ţâţe, la mine-i numai piele. Stewardesa, într-adevăr, are sâni mari şi imperativi. Nepotul, care şi el ar avea un punct de vedere asupra sânilor fetei, e deranjat de acest exces de intimităţi. Pentru nepot, mai rău ca un accident de avion, ar fi s-o vadă pe bunică-sa goală. Ce oră e acum la Londra? - o întreabă nepotul pe stewardesă, pe un ton profesional, de afacerist pentru care fusul orar e totul. Aiurea - spune bunica - privind cum mişcă nepotul limbile ceasului - n-au ei puterea asta, să dea timpul înapoi. Deşi nu se ştie cine sunt ei, adică oamenii care cred că pot da timpul peste cap, în vocea bătrânei se simte o adiere de tristeţe. La Londra, va fi cu două ore mai tânără.

Sau poate mai bătrână? Ce mai contează două ore, când ai 80 de ani? Bunica se uită pe hublou la întinderea albăstrie de deasupra norilor. Avionul zboară la 11.000 de metri, afară sunt minus 56 de grade, sub avion covorul de nori e compact şi luminos, iar soarele face ca spectacolul să pară acompaniat de o muzică de trompeţi pe care n-o aud toţi. Bunica însă, deşi e pe jumătate surdă, o aude. Ce primăvară e afară - spune ea cu un oftat. Bunica a consumat într-o singură propoziţiune cele două ore în plus de viaţă pe care i le-a dat ca bonus cursa de Londra şi a revenit la ale ei, la analogiile cu trenul. Ce fel de avion e ăsta - întreabă ea ca s-o audă toţi - parcă stă pe loc. Bâzâie dar nu înaintează deloc. Cu trenul, măcar vezi că mergi. Unde spuneai, băiete, că-s veceele? Să am ce povesti acasă.