Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Miercurea trecută, Dinu Patriciu a declarat că valoarea pieţei de capital este de două ori mai mare faţă de “nivelul real”, aşadar, dumnealui nu investeşte pe piaţa de capital din România “pentru că este prea scump.
Miercurea trecută, Dinu Patriciu a declarat că valoarea pieţei de capital este de două ori mai mare faţă de “nivelul real”, aşadar, dumnealui nu investeşte pe piaţa de capital din România “pentru că este prea scump. Aştept să ajungă la fundul apei, pentru că abia a început căderea. Şi va mai cădea”. O zi mai târziu, indicii bursieri au înregistrat o scădere-record de 7%, iar Asociaţia Brokerilor s-a repezit să ceară intervenţia CNVM, pe motiv că declaraţiile petrolistului “dau sau ar putea să dea false semnale sau ar putea induce în eroare investitorii”. Noroc că CNVM şi-a dat seama că nu poate da un ordin în care să scrie: “Despre piaţa de capital românească nu se pot spune decât lucruri bune, şi de asta se ocupă exclusiv Asociaţia Brokerilor”.
OK, să admitem că Patriciu ar avea un interes direct. Are două miliarde de euro cu care ar vrea să cumpere nişte active ieftine, pe care mai apoi să le vândă la preţ mai mare tot în spaţiul ex-sovietic. Dar în acelaşi timp şi brokerii au interesele lor. În loc să militeze ca pe bursă să fie cotat un număr mai mare de acţiuni, să apară piaţa obligaţiunilor şi alte instrumente precum ETF-urile, ei ne tot spun de şapte-opt luni încoace că bursa o să-şi revină, iar ea tot pierde teren. Practic, nu-i nici o diferenţă între optimismul nefundamentat afişat de traderi şi cel al agenţilor imobiliari. Oare de ce? Fiindcă, după ce a terminat cu piaţa de capital, Patriciu a venit şi a spus că “piaţa imobiliară cade în fiecare zi, dar nu vrem să vedem asta”?
În fine, să lăsăm speculaţiile şi să trecem la certitudini. Într-un editorial de la începutul lunii februarie scriam că turbulenţele internaţionale ne-au afectat mai mult decât pe polonezi sau pe cehi, fiindcă bursa şi leul erau supraevaluate. Un cunoscut care a citit articolul m-a întrebat: Cum dovedeşti să acţiunile sunt supraapreciate? I-am răspuns: Foarte simplu, hai să vedem dacă mai cad... Preţul acţiunilor româneşti a continuat să se reducă într-un ritm superior celui văzut la bursele din Varşovia sau Praga. Leul nu s-a mai depreciat, dar nici bursa n-are în spate o autoritate care să constituie rezerve cu care să intervină pe piaţă.
Ca să se înţeleagă foarte clar, declaraţiile lui Patriciu n-aveau ce “emoţii” să stârnească dacă pieţele din România erau adânci. Dacă politicienii n-ar fi intervenit asupra economiei şi ar fi lăsat în pace pieţele să apară şi să se maturizeze, bursa din Bucureşti ar fi avut acum măcar jumătate din numărul de titluri cotate pe piaţa de capital poloneză – adică n-ar fi existat doar un număr mic de companii listate, care face ca preţul acţiunilor să fie mare. Mai departe, dacă banii investitorilor de portofoliu ar fi dezvoltat afaceri şi produse care să substituie importuri ori să genereze exporturi, nici leul n-ar fi fost supraevaluat în raport cu euro. Cum însă în România business-ul nu se face la vedere, ci în interiorul unor carteluri – alimentate cu bani din nivelul de trai –, e normal să ne plasăm pe ultimul loc în UE la respectarea drepturilor de proprietate şi pe primul la corupţie. Lipsa de transparenţă şi spiritul discreţionar cu care statul ia un bun de la cel care l-a dobândit după toate regulile jocului şi-l transferă clientului politic explică pe deplin decalajul de dezvoltare dintre România şi ţările din primul val de aderare.
E bine de văzut ce simptome are o piaţă înainte de a-şi corecta nivelurile. Să ne uităm la americani: în perioada de patru-cinci ani de dinainte să înceapă ajustările, ritmul de creştere a preţului imobilelor l-a depăşit pe cel al inflaţiei, dar şi pe cel al veniturilor. Scumpirea acţiunilor şi a caselor a redus înclinaţia spre economisire şi au crescut datoriile familiilor. Majorarea averilor a fost determinată în mare parte de creşterea preţurilor. Mişcările de pe piaţa de capital şi cea imobiliară au ajuns să aibă un impact din ce în ce mai mare asupra creşterii economice.
Într-adevăr, aşa a fost în Statele Unite, iar la noi e la fel ca la ei. În ultimii patru-cinci ani, preţul activelor s-a dublat, în timp ce economia n-a acoperit cu bunuri şi servicii decât un sfert din această creştere. Asta arată că bişniţa e profitabilă, iar munca nu mai are sens. Tranzacţiile cu terenuri, cu clădiri, cu acţiuni sau cu mărfuri fabricate de alţii, în străinătate, aduc câştiguri mult mai mari. Da, dar insuficienţa muncii şi a investiţiilor trebuie să se vadă undeva. Unde? Ori în inflaţie, ori în deficitele bugetare şi comerciale. Şi de unde se extrage până la urmă substanţa pentru echilibrarea balanţei? Din nivelul de trai, chiar dacă temporar poate fi luată pe datorie.
Citește pe Antena3.ro
