Călătorii de bun-simţ

Rebusiştii unguri îi premiau, în urmă cu 30 de ani, pe campionii lor la compuneri şi dezlegări cu "O cafea la turnul Eiffel". Revista, care organiza marele concurs anual, se ocupa de vize, plătea dus-întorsul, o noapte la hotel şi nota la restaurantul din moţul turnului pentru o cafea şi un pahar cu apă.

O călătorie în lume e o chestiune de relaţie între părţile ce-o compun. Un om de afaceri poate să zboare până la New York, doar pentru jumătate de ceas în care semnează un contract, iar seara să se întoarcă în Europa. Cazul e frecvent în lumea marilor afaceri, ba chiar şi în lumile unor afaceri mai mici.

A te duce însă pentru un ceas până la Tokyo, doar pentru a mânca un sushi de la mama lui, e genul de excentricitate care are cu siguranţă un dedesubt mai important, un secret care s-o motiveze. Cafeaua aceea la Turnul Eiffel, într-o vreme când o viză pentru Franţa însemna, nu numai la noi, ci şi în Ungaria, o mare izbândă pentru tot omul, iar pentru foarte mulţi şi şansa de a nu mai reveni în ţară, şansa unică de a scăpa de comunism. Ungurii îi deschideau câştigătorului poarta spre altă viaţă. Cafeaua, ca pretext legal, era cheia acestei porţi.

O cafea la Canberra sau o cafea la Buenos Aires însemna acelaşi lucru, drum liber spre lumea liberă, posibilitatea de a opta. Astăzi, cunosc persoane care iau avionul spre Paris doar ca să bea o cafea într-o locantă agreată. Cafeaua nu mai e un pretext, e o metaforă. După ce-şi beau cafeaua, dau un tur prin câteva magazine, după amiaza merg la un muzeu, iar seara la un spectacol despre care se vorbeşte.

Nu trebuie să fii foarte bogat ca să-ţi permiţi un voiaj scurt, doar de dragul unei relaxări de o zi într-o profesie cu 100 de ore muncite săptămânal şi plătite decent. Cunosc un domn cu o firmă modestă de transport internaţional, care se urcă din când în când lângă un şofer de-al său, ca să bea o bere la Viena, cât timp angajatul îşi încarcă maşina cu marfă.

De multe ori, nici nu-i mai povesteşte soţiei că a mâncat la prânz în Prater. Doamna ştie numai că e plecat "la ale lui".Bunul-simţ spune că trebuie să ai întotdeauna un motiv ca s-o iei din loc fie cu acoperirea aparentă a unei metafore, fie la propriu, pentru o cafea sau o bere boierească. De când planeta a devenit foarte mică, accesibilă multor buzunare, şi întrebările de bun-simţ se modifică.

Bunul-simţ din veacul al XIX-lea, când încă nu se inventase calea de fier şi drumul la Paris cerea vreo două săptămâni de hurducăială într-o caleaşcă, n-are nici o legătură cu bunul-simţ din anul 2009. Nimic din bunul-simţ al voiajelor, vreau să zic, fiindcă tot ce ni se întâmplă azi presupune o schimbare în toate bun-simţurile. De aceea, când cineva se miră că pleci pentru o zi la Viena, la Paris ori la Roma şi te întreabă ce motive ai ca s-o faci, răspunsul de bun-simţ ar suna în felul următor:

Dar ce motive am să n-o fac?
Când un anumit lucru, ce părea până nu de mult imposibil devine posibil, se nasc şi motivele de a-l încerca, de a-l trăi, de a-l avea, de a te bucura de el.