Cărţi frumoase, tot mai frumoase

Din prima mea călătorie "dincolo", în Occident, mi-am adus cîteva cărţi frumoase. Despre cărţile pe care le publicasem ori le cumpărasem puteam să spun orice, dar nu şi că ar fi fost frumoase.

Din prima mea călătorie "dincolo", în Occident, mi-am adus cîteva cărţi frumoase. Despre cărţile pe care le publicasem ori le cumpărasem puteam să spun orice, dar nu şi că ar fi fost frumoase. La unele, hîrtia era mai bună, altele aveau coperţi reuşite, din cînd în cînd o editură mai ambiţioasă tipărea o ediţie bibliofilă a unui clasic, foarte atent lucrată, însă de aici pînă a zice de o carte că-i frumoasă şi a o cumpăra doar din acest motiv e cale lungă. Ce m-a şocat în prima mare librărie europeană în care am intrat a fost înfăţişarea plină de originalitate a majorităţii cărţilor. Era ca într-o competiţie subînţeleasă pentru titlul de "Cea mai frumoasă carte". Multe erau atît de provocator frumoase că nu mai interesa cuprinsul. Eu veneam dintr-o lume unde cărţile puteau fi groase, cartonate, pătrate, impunătoare ori cu coperţi lucioase. Neavînd cu ce le compara, socoteam că dimensiunile, greutatea ori legătoria erau calităţi, nu simple definiţii de dicţionar tipografic. Deschideam aceste cărţi frumoase, le mîngîiam, le miroseam, le contemplam fără să mă întreb de subiectul lor, pentru că şi tiparul lor era altfel, o încîntare pentru ochi, cu trimiteri la grafii din toate epocile şi din toate lumile. Puteai să desprinzi pagina şi s-o pui în ramă. Cînd le-am adus acasă, nimeni n-a fost curios să ştie dacă sînt romane sau eseuri. Erau prea frumoase ca să te mai preocupe autorii şi domeniul. Frumuseţea era un prag în sine, care, odată trecut, te elibera un timp de grija cuprinsului. În biblioteca mea adunasem pînă atunci numai cărţi importante, de căpătîi, utile, toate cărţile tipărite la Editura Meridiane, cărţi de referinţă şi dicţionare, aveam şi un număr destul de mare de cărţi de artă, care prin definiţie erau şi frumoase, însă, dac-aş fi fost întrebat care carte era cea mai frumoasă, m-aş fi mirat. Frumuseţea cărţii venea în al doilea rînd şi de cele mai multe ori nu intra în discuţie. Aş fi putut răspunde însă la întrebarea: care e cartea cea mai urîtă? Nenumărate cărţi, altfel foarte folositoare şi cîteva semnate de clasici români şi străini, erau tipărite pe hîrtie de ziar, care se îngălbenea şi-şi pierdea elasticitatea. Cît despre coperţi, tot ce puteai spune era că despărţeau în raft, în bibliotescă, un volum de altul, ca ambalajele din "Alimentara".

Întrebarea e dacă o carte trebuie să fie în mod necesar şi frumoasă. Faptul că editurile par a se întrece în a da pieţei cărţi elegante, seducătoare de la prima vedere, avînd ademenirea produsului de lux şi dovedind virtuţi tehnologice extrem de rafinate, e răspunsul cel mai bun. Mai ales că nimeni nu ne mai poate convinge de contrariul. Comerţul mare cu carte veche e cel mai bun argument la ideea că între frumuseţe şi putinţa de a înfrunta secolele e o relaţie ca de la cauză la efect.