Ce anume ne creează nouă, oamenilor, stres, nelinişte şi suferinţă? Care-i sursa nefericirii omeneşti, ce anume ne prinde sufletul şi mintea într-o menghină bolnăvicioasă, barbară şi aproape imposibil de controlat, de înţeles sau de corectat? Ei, bine, noi, tot noi suntem sursa stresului nostru. Copiii sunt – poate – cea mai mare, cea mai dezastruoasă sursă de nefericire pentru părinţii lor atunci când fac lucruri ce întrec posibilităţile de acceptare şi de înţelegere ale părinţilor. Părinţii – în alte cazuri – sunt sursă de suferinţă pentru copiii lor. Femeile trezesc uneori cele mai stranii nelinişti ale bărbaţilor, bărbaţii sunt – uneori – cauza suferinţei femeilor. Ne presăm unii pe alţii, ne constrângem reciproc, ne înlănţuim, ne răpim libertatea unii altora, ne irităm şi ne aducem cele mai bizare stări de nelinişte, inconştienţi fiind că în fiecare clipă putem avea altă alegere. Avem la îndemană alegerea bunătăţii, a blandeţii, a acceptării, a răbdării, a înţelepciunii, a bucuriei, a grijii afectuoase unii faţă de alţii, dar cel mai des alegem să le adecem suferinţă celor dragi, tocmai celor pe care-i iubim mai mult, pretinzând că ni se cuvine să primim totul de la ei, dar nu vedem cât de puţin le dăm noi.
Dacă am purta continuu în noi dorinţa de bine pentru celălalt, dacă am preţui sufletul şi fiinţa celui de lângă noi, am îngriji cu bucurie relaţia cu el şi ne-am purta cu fiecare alt om responsabil cu adevărat, precum ne purtăm cu florile gingaşe. Am inversa – în mod cert – preocuparea egocentrică pentru sine cu preocuparea pentru celălalt şi, în locul întrebării egoiste ” de ce el nu face cutare şi cutare pentru mine?” am găsi de cuviinţă să ne punem întrebarea ”ce pot face eu pentru celălalt”? Cum să fim noi cu ceilalţi, asta-i întrebarea binecuvântată a existenţei noastre? Cum îl pot face fericit pe cel de lângă de mine? Ce aş putea să fac, ce aş putea să-i dau, cum aş putea să fiu în relaţia cu el pentru ca liniştea şi încrederea, dragostea şi binele să-i străbată existenţa? Ce anume aş putea face, gândi sau simţi pentru ca eu să nu fiu o povară pentru celălalt, ce aş putea face şi cum m-aş putea comporta pentru ca cel de lângă mine să se simtă liber şi să aibă încredere în dragostea mea? Copiii să nu fie o povară pentru părinţii lor, ci un motiv de bucurie. Copilul – orice varstă ar avea el – să-i ofere părintelui său liniştea, încrederea şi speranţa, alegând mereu să dăruiască, să-şi dăruiască lui însuşi, în primul rând, ceea ce-i face bine. Căci, pentru părinţi, fericirea e întreagă atunci când copilulului îi este bine. De asemenea, pentru un copil e minunat să nu simtă în părintele său o povară, să nu fie pentru el o apăsare, o grijă şi un stres continuu. Pentru femeie să nu fie o catastrofă relaţia cu bărbatul şi invers; să ştii şi să simţi că ajungi acasă şi acolo te întâmpină cineva care-ţi zâmbeşte, te aşteaptă într-un cămin liniştit, în care nu ţi se reproşează mereu ceva, nu ţi se spune mereu cât eşti de slab, de nepriceput şi de prost; iată cât de simplă ar fi iubirea şi pacea fiinţelor...
Viaţa noastră reală, pragmatică e făcută din lucrurile simple şi fericirea ne e distrusă prin ele, zi de zi, clipă de clipă. Mărunţişurile ne macină minţile, ele ne tubură profund şi ne fac să credem că viaţa-i un izvor de gravă şi neostenită suferinţă. Lucrurile mici fac dragostea mare, numai că avem nevoie pentru asta să ne iversăm întrebarea şi preocuparea esenţială, căci în ea îşi găseşte rădăcina pomul otrăvitor al suferinţei; ”Ce pot face pentru tine?” în loc de ”Ce n-ai făcut şi nu faci tu pentru mine”? Pentru ca iubirea să rămână mereu cu noi şi în noi avem nevoie să conştientizăm că iubirea vine din dispoziţia sinceră de a fi ne pune în serviciul celorlalţi. Această aparentă renunţare la sine e, în esenţă, o întroarcere la sine, care are puterea de a ne ridica nivelul de conştiinţă, de a ne face cu adevărat afectuoşi, buni şi capabili să trăim în mod inteligent. Grija pentru celălalt o expresia cea mai puternică a grijii de sine. Meditaţiile, rugăciunile, transpiraţiile şi căutările prin lumea întreagă nu ne vor ajuta să creştem spiritual şi să simţim fericirea decât pe moment, dar transformarea noastră reală se întâmplă în experienţele vieţii de zi cu zi şi aici avem nevoie să fim mereu atenţi şi să ne corectăm erorile.