Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Scriu astăzi cu emoţie, căci mă aflu încă sub presiunea unei pierderi, a pierderii unui drag prieten, un om care are sute de prieteni în Romania, Erik Berglund. El cânta la harpă şi le cânta îngerilor, iar copiii îi puteau vedea uneori pe îngeraşi jucându-se pe strunele harpei sale. A fost un vindecător de suflete, care nu şi-a putut vindeca propriul trup sau poate n-a vrut! Emoţia pierderii unei fiinţe dragi pare să ne reîntoarcă la emoţia pierderii tuturor oamenilor dragi, pare să aducă la suprafaţa conştienţei durerile de pierdere din trecut, să le aline, în acelaşi timp, şi să ne ajute să înţelegem diferit acest moment, această clipă a despărţirii. Am simţit că până şi despărţirea ultimă poate fi vindecătoare, că vindecătorul e acolo, în cel pierdut, că-n clipa aceea el ne inspiră să percepem iubirea dintre lacrimi şi printre ele. Vălul ce pare să ne despartă trupurile, vălul materiei, ce ne îmbracă în timpul vieţii noastre pe Pământ, pare să dispară în interior, în adâncul sufletului, acolo unde despărţirea nu este posibilă, acolo unde putem simţi fiinţa plină de iubire şi eliberată de suferinţă, pe care o credem “pierdută”!
N-am scris niciodată despre “momentul plecării din lume”, deşi atât de mulţi oameni ar avea nevoie, poate, să simtă, să înţeleagă, să se împace cu existenţa, care nu are încotro şi ne pune în faţa acestui zid dureros al experienţei vieţii; pierderea unei fiinţe iubite. Oare ne predau “o lecţie” de viaţă cei ce pleacă de lângă noi, oare ne spun fără cuvinte ceva special, ceva ce ne-ar ajuta să păşim prin viaţă diferit, poate mai frumos, poate cu mai multă dragoste? Aş zice că “da”; aş zice că toţi cei ce pleacă, toţi cei iubiţi de noi sunt “vindecătorii” noştri. Noi nu plângem ce simt şi trăiesc ei, căci nu avem nici cea mai mică idee despre acea trăire; în noi năvălesc din subconştient propriile noastre emoţii de pierdere. Viaţa ne răneşte atunci când ne separăm de iubiţi sau de iubite, viaţa ne face să simţim durerea de a fi fost abandonaţi, părăsiţi de oamenii apropiaţi. Şiraguri de pierderi ne-au trecut prin suflete şi, adesea, noi am ascuns durerea aceea, am pus-o într-un colţ întunecat al fiinţei de teamă să nu ne doară grav şi ireparabil. Fiecare pierdere, fiecare părăsire, fiecare sentiment de a nu fi fost iubiţi destul se pot întoarce la suprafaţa conştienţei în clipa în care... ne despărţim de cineva drag şi se întorc sub forma emoţiilor dureroase, care ne forţează să le acceptăm ca parte firească a existenţei. Aceasta este vindecarea profundă pe care ne-o dăruieşte fiecare fiinţă iubită ce ne părăseşte: sufletul se întâlneşte cu celălalt într-o stare de iubire fără condiţii, în deplină iertare, în tăcerea adâncă a minţii, care nu mai poate judeca, nu mai poate blama, nu mai poate ataca şi intoxica sufletul. Când mintea tace, sufletul vorbeşte, iar lacrimile ce ne pot curge pe obraji necontenit nu sunt altceva decât semnul vindecării, semnul eliberării de durere şi semnul reîntregirii sufletului nostru. Este momentul în care simţim şi ştim sigur că vălurile dintre lumi sunt aparenţe, iar cel pierdut e acolo, în lumina şi-n dragostea cea mai frumoasă a inimii noastre!
Poate de aceea se spune că moartea e o idee. Poate de aceea se spune că suntem unul. Cei iubiţi continuă să existe; iată ceva frumos, o idee care ne poate mângâia, un gând ce ne poate ajuta să suportăm, să acceptăm şi să înţelegem această viaţă, să continuăm să trăim, în acelaşi timp, fiecare clipă, conştientizând cât este ea de preţioasă şi cât ar putea fi de frumoasă dacă ne-am da voie să fim prezenţi cu adevărat în ea. Cei ce pleacă ne spun, în acelaşi timp, că noi am rămas aici încă! Suntem aici şi acum, iar ceea ce contează, ceea ce ne aduce vindecare e conştienţa prezenţei noastre şi puterii de a ne oferi mai multă bucurie, mai multă iubire chiar acum. Poate că lucrurile lumii, care ne absorb cu atâta grabă, nu sunt mai mult decât lucruri şi trebuie să ne amintim asta pentru ca lupta noastră pentru ele să nu ne mai tulbure ireversibil. “Vindecătorii care pleacă din lume” (precum Erik, precum fiecare fiinţă dragă nouă) ne reamintesc mereu şi mereu să iubim acum, să mângâiem acum, să fim lângă cei vii şi cu ei, să le spunem cuvinte frumoase şi să-i ţinem de mână la bine şi la greu! Pentru aceasta le mulţumim tuturor celor ce ne iubesc atât de mult chiar şi în acea clipă în care pleacă pentru totdeauna!
Citește pe Antena3.ro
