Cel care mi-a spus primul: haide, intra!

Cand am venit in Bucuresti, implinisem douazeci de ani si dorinta de a crede in alti oameni, mai buni decat cei printre care traisem pana atunci, era atat de imperioasa, incat am crezut in primii care mi-au iesit in cale.

Nu voiam sa iubesc, ci sa admir cu motive de durata, astfel ca sa ma transform dintr-un provincial cu o existenta confuza intr-un barbat care stie ce vrea sa obtina de la viata. Admirasem si pana atunci, dar numai pictori morti de secole si filozofi greci morti de mii de ani. In Bucuresti activau multi artisti despre care se scria in ziare si reviste ca despre personalitati ale caror opere erau mai presus de orice dis-cu-tie a valorii. Numai bune de adulat si de urmat, ca modele, de orice naiv cu sufletul deschis spre iubire si credinta.

Primul lucru pe care l-am facut a fost sa trec in mai multe randuri, ca un cetatean oarecare, prin fata atelierelor pictorilor si sculptorilor din Aleea Pangratti. Ma simteam intocmai unui raufacator plecat la o treaba, dar fara sa stie clar in ce consta treaba. Din care cauza, cand reveneam in internat, in camera cu opt colegi carora le miroseau pi-cioarele, asteptam ca dintr-o clipa in alta sa fiu chemat la director pentru explicatii: ce urmaream, de cand o faceam, ce aveam de gand mai depare, de ce nu-mi vedeam de scoala si-mi iroseam timpul pe strazi, unde acei artisti de seama ar fi preferat sa vada tot oameni de seama - scriitori, muzicieni, arhitecti, colectionari - si nu vagabonzi.

Intr-o seara, sculptorul Ion Vlasiu care, din usa atelierului iesise sa-si bea ultima palinca din zi la aer, observand cum trageam cu ochiul ca si cum voiam sa-i vorbesc, desi nu-mi luasem cuvintele cu mine, mi-a facut semn sa intru. Nu inainte insa de a ma intreba daca chiar asta doream, sa vad cu ce se indeletnicea, si daca numele sau imi era cunoscut.

Fireste ca stiam cine era, i-am spus. Cat despre opera, stiam exact cat era cazul, ca sa fie sigur ca nu iesisem la furat. Ma bucur ca un tanar din Braila, a spus Vlasiu, ca si cum Braila si Celiabinskul erau cam acelasi lucru, e interesat de arta. N-am vrut sa-l contrazic, spunandu-i ca nu de arta eram interesat, ci de viata artistilor, insa la precizarea ca eram tanar, mai bine zis "un tanar", adica un nimeni ceva mai rasarit dintr-o multime preocupata indeobste de alte lucruri, am reactionat intr-un fel care probabil ca l-a surprins. Dovada ca, ulterior, ori de cate ori pomenea de prima mea vizita in atelierul sau si-o amintea la amanunt. Iar dialogul, cuvant cu cuvant: "Daca nu iubim cat suntem tineri - spunea Vlasiu ca i-am zis - atunci cand?"

Vlasiu e mort. Iar eu nu i-am multumit niciodata, asa cum se multumeste, direct si cu vorbe intregi, nu doar discret si cu metafore ocolitoare, ca, datorita lui, datorita celor patru ore dintai petrecute in atelierul sau m-am simtit nu un tanar din Braila - sau din Celiabinsk - , ci unul de-al lor. Unul din lumea la care tanjeam si nu stiam ca-i apartineam, prin nevoia de a o iubi, dintotdeauna.