Ceva bun

Am batut Parisul pe jos, dintr-o margine-n alta, pe Strada Grenelle.

Am mers si am tot mers aproape trei ceasuri, asteptand sa se petreaca un lucru deosebit. De fapt, s-a si intamplat un lucru deosebit, dar nu din categoria acelora pentru care m-am dus pe Rue Grenelle. M-am rezemat, ca sa ma odihnesc o clipa, de peretele unui mic magazin si, cum stateam eu cam cocarjat de drum, cu o mana lasata relaxat in fata, o doamna mi-a pus in palma un euro. Am zis "Bogdaproste" si am luat-o din loc.
Strada e citata frecvent in romanele politiste ale lui Georges Simenon. In diminetile in care rezolva un caz incurcat rau si-si permitea, in sfarsit, sa se duca acasa si sa se culce, comisarul Maigret o lua alene pe Rue Grenelle, unde i se intampla intotdeauna ceva bun. O supa de ceapa buna, un cidru bun, o vorba buna, un prieten bun.
In fiecare din noi persista, fara sa ne dam seama de asta, o nevoie nedeslusita de un bine care trebuie implinit. Nu stim de ce natura e binele, nu stim daca e important sau nu, dar, daca avem ocazia sa constientizam nevoia, intelegem ca purtam in adancul sufletului cel putin o asteptare. Neinsemnata pentru altii, dar plina de rost pentru noi. Ce asteptam eu colindand pe Rue Grenelle? Cand strada s-a terminat, m-am uitat in urma, ca si cum speram sa vad un baiat alergand cu un pachet in mana, ca sa-mi spuna, multumit ca a reusit sa ma prinda: "Domnu’, ati pierdut asta!".

Nu mi s-a intamplat nimic interesant pe Rue Grenelle, afara desigur de faptul ca ma gandesc mereu la ziua in care am pornit pe urma unei inchipuiri de-a lui Georges Simenon. Nici nu stiu ce sa spun: am pierdut o zi sau am castigat o zi? La cate carti citim intr-o viata, cu siguranta ca locurile descrise intr-una din ele ni s-ar fi potrivit mai bine. Exista precis un loc si niste oameni care ne-ar fi fost mai prielnici sufleteste in toate privintele. Nu-i nevoie sa te duci tocmai la Paris sau in Islanda ca sa ti se vindece una din asteptarile fara nume, care te rod. Sunt si in Bucuresti destule strazi pe care poti hoinari cu senzatia ca dintr-o clipa in alta vei avea parte de ceva bun.
Cum sa procedezi ca sa dai de acel loc si de acei oameni pe care i-ai intalnit numai in romane? Iei ca nebunul la rand toate ulitele tarii? Te apuci sa citesti alte zeci si sute de romane, ca sa intrevezi intr-unul din ele locurile prin care ai fi putut trece si carora nu le-ai ghicit potrivirile cu tine? Si ar mai fi o problema: de unde sa gasim cele patru ore libere pentru o hoinareala pe cinste? Ma uit in agenda de pe birou, numar treburile ce nu pot fi amanate, ca mine sunt milioane de oameni care se uita seara in agenda de pe birou si, oricate calcule si-ar face, nu gasesc, saptamani, luni si ani buni inainte, cele patru ore de cautat un ceva bun, pierdut fara sa stii ce-ai pierdut.
Dar ce-mi pasa mie de altii? Uite ca eu am cele patru ore, ca sa ma intorc putin in trecut. Le-am gasit pitite intre doua obligatii profesionale, in 2008, intr-o joi, de la 17:00 la 21:00. Doamne, cat de bine o sa ma simt intr-o joi, in 2008!