Chelnerul gigantic

Într-o locantă de periferie, chelnerul, căruia i-am comandat o cafea şi un pahar cu apă, avea aproape doi metri şi cântărea mult peste o sută de kile. Dacă ar fi avut o mină gravă, prin care să spună că înfăţişarea sa nu înseamnă şi un punct de vedere în privinţa celor de un metru şi şaptezeci, cât măsor eu, poate că mi-aş fi băut cafeaua repede şi aş fi şters-o, ca să scap de disconfortul situaţiei. Numai că omul era de o amabilitate direct proporţională cu înălţimea şi cântarul. Fapt care mă făcea să simt greşit şi să mă deconspir cu ce simţeam.

Pentru el, probabil că impresia pe care o producea asupra clien­ţilor nu mai conta. Mai ales că unii frecventau locul ca să aibă ce  povesti apoi despre "chelneru’ ăla mare". Pentru patron era la fel de probabil mascota care-i motiva pe muşterii să revină. Numai că eu nu mai avusesem de a face cu persoane care să-mi impună un asemenea sentiment de nimicnicie. Le-am ocolit sau m-am ţinut întotdeauna la o distanţă strategică de giganţi. Nu că m-ar fi speriat, dar nu voiam să-mi citească pe chip gândurile. Cu vremea, ajungi în această postură stânjeni­toare, că nu poţi să-ţi mai controlezi faţa. Dacă uriaşul ar fi ştiut să citească pe chipuri, ar fi înţeles că pe fruntea mea stătea scris: Domnule, mi-ai stricat ziua!

Am rămas cu o prudenţă consistentă la persoanele înalte şi mătăhăloase încă din şcoala elementară. Aveam un învăţător care mă simpatiza, dar o făcea cu un gen de tandreţe ce nu se potrivea deloc cu statura şi cu burta sa impunătoare. Când se apleca să mă mângâie pe creştet, făcea o umbră mare, care mă copleşea. Se vorbea că ar fi fost amantul unei suplinitoare scunde şi subţiri, căreia abia i se auzea glasul la ca­tedră. Pentru ea mă temeam şi memoria a reţinut grija aceea din copilărie ca pe un legământ de soli­daritate cu mititeii şi vulnerabilii. După o săptămână, un amic m-a invitat la o cafea. Gândeam că e pe undeva, pe aproape, dar cu un aer misterios amicul a străbătut oraşul până la taverna unde lucra "chelnerul ăla mare". Nu puteam să-i spun "Eu aici nu mai intru", fiindcă ar fi fost să-i explic şi de ce. Mă făceam de râs. De foarte multe ori, laşitatea aduce a civilizaţie. De multe ori, nu-ţi dai seama de care parte e laşitatea.

Scena prin urmare era următoarea: un bărbat zdravăn, de un chintal şi jumătate, aducea la mese ceşcuţe cu treizeci de grame de cafea. Poate că i-ar sta mai bine ca bodigard, i-am zis amicului, iar acesta m-a lămurit că a fost bodigard, dar a renunţat. Îi era jenă, la gabaritul său, să stea degeaba. Aici cel puţin se cheamă că lucrează.