x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Chelnerul gigantic

0
Autor: Tudor Octavian 02 Mai 2011 - 17:59
Într-o locantă de periferie, chelnerul, căruia i-am comandat o cafea şi un pahar cu apă, avea aproape doi metri şi cântărea mult peste o sută de kile. Dacă ar fi avut o mină gravă, prin care să spună că înfăţişarea sa nu înseamnă şi un punct de vedere în privinţa celor de un metru şi şaptezeci, cât măsor eu, poate că mi-aş fi băut cafeaua repede şi aş fi şters-o, ca să scap de disconfortul situaţiei. Numai că omul era de o amabilitate direct proporţională cu înălţimea şi cântarul. Fapt care mă făcea să simt greşit şi să mă deconspir cu ce simţeam.

Pentru el, probabil că impresia pe care o producea asupra clien­ţilor nu mai conta. Mai ales că unii frecventau locul ca să aibă ce  povesti apoi despre "chelneru’ ăla mare". Pentru patron era la fel de probabil mascota care-i motiva pe muşterii să revină. Numai că eu nu mai avusesem de a face cu persoane care să-mi impună un asemenea sentiment de nimicnicie. Le-am ocolit sau m-am ţinut întotdeauna la o distanţă strategică de giganţi. Nu că m-ar fi speriat, dar nu voiam să-mi citească pe chip gândurile. Cu vremea, ajungi în această postură stânjeni­toare, că nu poţi să-ţi mai controlezi faţa. Dacă uriaşul ar fi ştiut să citească pe chipuri, ar fi înţeles că pe fruntea mea stătea scris: Domnule, mi-ai stricat ziua!

Am rămas cu o prudenţă consistentă la persoanele înalte şi mătăhăloase încă din şcoala elementară. Aveam un învăţător care mă simpatiza, dar o făcea cu un gen de tandreţe ce nu se potrivea deloc cu statura şi cu burta sa impunătoare. Când se apleca să mă mângâie pe creştet, făcea o umbră mare, care mă copleşea. Se vorbea că ar fi fost amantul unei suplinitoare scunde şi subţiri, căreia abia i se auzea glasul la ca­tedră. Pentru ea mă temeam şi memoria a reţinut grija aceea din copilărie ca pe un legământ de soli­daritate cu mititeii şi vulnerabilii. După o săptămână, un amic m-a invitat la o cafea. Gândeam că e pe undeva, pe aproape, dar cu un aer misterios amicul a străbătut oraşul până la taverna unde lucra "chelnerul ăla mare". Nu puteam să-i spun "Eu aici nu mai intru", fiindcă ar fi fost să-i explic şi de ce. Mă făceam de râs. De foarte multe ori, laşitatea aduce a civilizaţie. De multe ori, nu-ţi dai seama de care parte e laşitatea.

Scena prin urmare era următoarea: un bărbat zdravăn, de un chintal şi jumătate, aducea la mese ceşcuţe cu treizeci de grame de cafea. Poate că i-ar sta mai bine ca bodigard, i-am zis amicului, iar acesta m-a lămurit că a fost bodigard, dar a renunţat. Îi era jenă, la gabaritul său, să stea degeaba. Aici cel puţin se cheamă că lucrează.

Serviciul de email marketing furnizat de