Cincizeci

Juma de veac e aproape nimic pentru omenire. Un strănut şi atât. Hai, un oftat prelung. Ei bine, aceeaşi vârstă înseamnă îndestul în cazul bieţilor muritori. O etate rotundă, nici prea prea, nici foarte, foarte. Bucurie? Tristeţe? Cred că amândouă la un loc, un amestec dulce-amărui. Încă în putere, îţi şopteşti că mai ai suficienţi ani în faţă, nu pe cât ţi-ai dori, dar, orişicum, restul ăla nu-i de lepădat. Deprimant e că grosul s-a adunat îndărăt, că ai mai mult trecut decât viitor. Te copleşesc spaimele de ce va fi să fie, îţi alegi cu suspectă precauţie proiectele şi-ţi restabileşti priorităţile. şi-o cumplită teamă te încearcă: teama de a nu termina ceea ce începi! Câtă răbdare să mai aibă timpul cu mine?, te întrebi împresurat de griji înnegurate. Unde naiba s-au risipit atâţia ani?, te iscodeşti degeaba, speriat de un răspuns niciodată mulţumitor. Chiar, unde s-au pitit? Când privesc în urmă, am senzaţia că am ars vieţile câtorva generaţii, că e imposibil să fi încăput laolaltă droaia de întâmplări într-un singur destin. Păi, eu provin dintr-o lume care dormea pe rogojină, la pâlpâirea lămpii cu gaz. Salteaua era umplută cu paie de grâu sau orz, ca şi căpătâiul, că pernele au apărut târziu. Pe jos se întindea tină, pământ frământat cu balegă de vită adică, iar pe pereţii spoiţi cu bidineaua, de cu primăvară, se agăţau foi ţesute în casă, la război. Ehe, pe atunci totul se făcea în bătătură: ţoalele, mâncarea, uneltele, până şi copiii. Da, ce vă miraţi? De curent electric nu pomeniserăm, aducea a parascovenie scornită de chisnovaţii puşi mereu pe şotii. Veştile umblau din gură în gură, iar poştaşul reprezenta a mai importantă instituţie a satului. Ma-marea purta boşele şi fote, iar tata-mare, izmene şi cămeşi albe, largi, din lada de zestre căpătată la însurătoare. Pe la 5-6 ani s-a rostogolit un zvon ciudat, la întretăierea realului cu irealul. "Bă, se  bagă lumină!", se auzea strigându-se ca la nuntă pe liniile neelectrificate. În vară, zvonul s-a împlinit. Măiculiţă, răsăreau stâlpii de telegraf pe uliţi de te lua cu ameţeală! Oho, ce voioşie pe ţăranii mei, parcă era "Lăsata Secului"! Prin martie, după ce pământul se dezgheţa, tractoarele săpau şanţuri pe fiecare drumeag, iar noi, ţâncii, alergam neastâmpăraţi în spatele plugului. Ne chemau tainic lospiile negre şi lucioase de glod, cu miros reavăn. Curând, bordeiele s-au primenit cu televizoare, frigidere şi difuzoare, persanele au înlocuit scoarţele, şi cimentul, paianta. Cineva a scormonit rânduielile ancestrale şi le-a dat peste cap, bălţând comuna cu navetişti. Plecau în zori bărbaţii şi se întorceau la asfinţit de la târg, cu franzelele muncitoreşti în servietele jupuite. Astfel s-au pierdut socotelile şi datinile străvechi, s-au prefăcut oamenii, de nu mai ştii azi ce sunt, orăşeni sau ţărani. şcoala m-a mutat la oraş, la bloc, şi toate îmi veneau de-a-ndoaselea. M-am deprins anevoie, ferfeniţit de dorul bunicilor şi al întinsorii line. Urbea teleor­mă­nea­nă se schimba sub ochii-mi nedu­me­riţi, cocioabele dispăreau pe rând, rase de lama buldozerului. Din centrul vechi s-a ales praful şi dusu-s-au pe veci clădirea în care am buchisit slovele emancipării timpurii, cinematograful, cofetăria, Casa Pionierului şi fel de fel de case dragi. Morma­ne de moloz, în locul cărora s-au ridicat cutii de beton, unele peste altele, într-un dezmăţ al simplificării şi uni­for­mizării. Diversitatea lovea în etica şi echitatea socialistă şi d-aia trebuia îngropată, să nu care cumva să strice idealurile proletare. Uşor, uşor, m-am obişnuit cu obiceiurile citadine şi m-am depărtat de cele ru­ra­le. M-am urbanizat prin instrucţie, nu prin născare. A urmat înălţarea universitară, cu stângăciile inerente, cu spaima că niciodată nu voi atinge de­să­vârşirea dascălilor de la Drept. Re­ve­nirea la Turnu Măgurele, ca pro­cu­ror stagiar, m-a îmbrâncit brutal în măruntaiele universului uman, pe care mă avântasem că-l desluşesc întru câtva. Iluzii de tinereţe... Orice zi era o clarificare, o descoperire a ascunzişurilor ome­neşti şi sociale, strânse între coperţile dosarelor penale. Doamne, câte amă­giri, ce beţie de putere! Simpla semnă­tu­ră ajungea să-l trimiţi la carceră pe celă­lalt, ce conta că ţi-a fost coleg de cla­să?! Primele revolte tot acolo au în­col­ţit, înăbuşite înlăuntrul unei ina­dec­vări timide la nedreptăţile po­li­ti­ce ale vremii. Însoţirea cu un om care mi-a descântat soarta s-a petrecut în anii aceia, Dumnezeu să-l odihneas­că! În plină resemnare a sunat ceasul Revoluţiei, cel puţin aşa ni se zicea oficial. Am fugit la Bucureşti, ca la o iubită îndelung şi dureros curtată din clipa absolvirii facultăţii. Mi-a stat complice alt prieten pro­vi­den­ţial, fie-i ţărâna binefăcătoare! Era musai să uit ce învăţasem vreo trei decenii, dar cine e în stare să se uite pe sine? Crescut pe rogojină şi la opa­iţ, m-au prins dinapoi  "iscoade­le diavolului" – telefonul mobil, internetul şi ipodul –, de la Islaz m-am nimerit la New York, şi nu numai. Puzderie de vieţi într-una singură, epoci de-a dreptul! Adesea am senzaţia că sunt un eşuat pe o fâşie străină, o relicvă aruncată de valurile modernităţii dezumanizante pe un ţărm ostil. Câteva vieţi în una îmi pare c-am trăit în ăştia cincizeci de ani...