Cobilita

In copilarie, la Islaz, cobilita nu era altceva decat o paranteza in care intra de bunavoie femeia, incovoiata de apasarile carate de nevoie. Nevoia de a trai supus, de a nu parasi cu nici un chip porunca omului (asa ii spunea ea, cu teama, cu respect, barbatului!). Si de a nu destrama obiceiul vechi cat pamantul. Mai apoi, la maturitate, mi s-a parut ca obiectul ala cocosat si asupritor e chiar metafora vietii

In lumina galbui-uleioasa a inceputului de toamna, silueta bunicii materne capata contururi noi, nestiute de copilul care eram atunci. Liniile ce-i compuneau corpul isi pierdeau limpezimea, dand o imagine vaga fapturii atat de dragi, aproape tremuranda in aerul molatic al luncii Oltului. Din departare, ma-marea parea o cruce miscatoare cu cobilita petrecuta peste umeri. O pasare uriasa cu aripile rasfirate, pregatita sa-si ia zborul. Pasea desculta prin tarana inca fierbinte de la toropeala verii, imprastiind in urma o dara subtire de praf. Pasea fara graba, leganand, parca, cosnitele atarnate de capetele cobilitei. Cosnitele, impletite din nuiele mladioase de catina, erau pline cu struguri, inveliti cu lastari de vita-de-vie. Ciorchinii mari, de "dragasanca", "rosioara", "tamaioara", "parci" si "tata vacii", cu boabe zemoase "de-ti ploua in gura", se rasfatau printre frunzele mirosind a piatra vanata. De la stropeala. Sa nu-i maneze ploile si sa nu-i atace pasaretul hulpav si gandacii hamesiti. Campul de pe malul Geraiului, misterios si frumos ca o poveste ce nu se poate povesti, se desfasura cand lin, cand stramtorat spre grajdurile ceapeului. Si-acolo, la umbra unui dud rotat, langa un jgheab patratos din ciment inverzit, unde cirezile intoarse de la izlaz zaboveau un pic la adapat, ma-marea se oprea din mers ca sa-si traga sufletul. Isi cobora greutatea purtata pe bucata aceea curbata de lemn, isi dezlega basmaua, o vantura in adierea calda a vantului, o innoda slab sub barbie si-si stergea, cu dosul palmei crapate si uscate, naduseala de pe frunte. "Ai, fa, Veto, fusasi la vie, la Nisip?", se baga in vorba cate-o islazeanca aflata in trecere. Dar cine nu se baga in vorba in spatiul acela locuit de tarani nodurosi si guresi? "Fusai, fa, de ce sa nu fiu? Ca n-am mai fost de la ultima sapa", raspundea batrana mea si dialogul se desira simplu si firesc. Ca la Islaz, in Teleorman. Islazul lui Popa Sapca. "Daa, fa, cum e via voastra?" "E buna, cum sa fie?, daa a intrat sfoiagul in randurile dinspre drum… si-au tabarat graurii, manca-i-ar lighioanele sa-i manance… daa e buna via, cum sa fie? Si strugurii s-au impopistrat, ce mai, peste doua-trei saptamani ii culegem." Femeile sporovaiau de-ale lor si plecau, impacate, care-ncotro, dupa rostul ce-l aveau de istovit. Ma-marea isi punea iarasi cobilita, dar, de data asta, pe un singur umar, si o lua din loc cu acelasi pas leganat. Alteori, ea aducea cu cobilita caldarile cu apa de la fantana din vale. Cica apa aia albea rufele de ziceai ca-s scoase din cufar, intinse pe sarma, la zvantat, in batatura maturata de cu dimineata. Ce mai, cobilita nu era treaba de barbat, ci de muiere, asa se pomenise din strabuni in sat si nimanui nu-i trecea prin minte sa strice randuiala. Fereasca Domnu’! "Asa am pomenit!", isi explica si acum marginirea taranul din sud, si-n cele trei cuvinte indaratnice emanciparea se zbate degeaba, osandita pe veci la nesavarsire.

In copilarie, la Islaz, cobilita nu era altceva decat o paranteza in care intra de bunavoie femeia, incovoiata de apasarile carate de nevoie. Nevoia de a trai supus, de a nu parasi cu nici un chip porunca omului (asa ii spunea ea, cu teama, cu respect, barbatului!). Si de a nu destrama obiceiul vechi cat pamantul. Mai apoi, la maturitate, mi s-a parut ca obiectul ala cocosat si asupritor e chiar metafora vietii. La un capat, nasterea, la celalalt, moartea. Urcand usor dinspre primul si coborand, la fel de potolit, inspre cel de-al doilea. Si gata, dusu-s-a! Un varf, deloc inalt, si multa, nesuferit de multa monotonie. Si despartiri cu duiumul. Ceva suflare in rest, cu plapande bucurii si infinite tristeti, cu nesfarsite nazuinte si ratari dureroase. Iar intre ele, la mijloc, tanjind la echilibru relativ si precar, noi, tragici purtatori de cobilite. Nevazute si imposibil de ocolit.