Cotroceniul, pe înţelesul tuturor

· M-am întrebat de multe ori ce vede femeia la un bărbat, pe stradă, în fracţiunea de secundă când îl măsoară de sus până jos fără a întoarce capul, aruncând o privire doar? Răspunsul ar trebui să fie: ce vede şi bărbatul la o femeie care trece grăbită pe lângă el, ca să nu i se mai arate apoi niciodată. Nu e însă aşa. Bărbatul vede ceea ce îi oferă şi o femeie, într-o piesă de teatru, un rol, mai bine sau mai stângaci jucat, pe când femeia nu vede un rol, ci evaluează. Înainte de a fi tu, eşti categoria căreia îi aparţii, eşti - conform formulei pe care am auzit-o de multe ori, de la femei şi fete de condiţii diferite - "un ăla". Sau, şi mai direct fixat într-o definiţie, "unul din ăia". Nu e o apreciere calitativă, e strict cantitativă, însă prin reducere la unicat. Nu contează cum eşti, contează că nu eşti tu acela.


· Confraţii, care publică un articol şi pe urmă intră pe blog ca să citească toate comenariile venind din public, la acel articol, îmi impun printr-o virtute pe care eu precis nu o am. În box, se cheamă încasatori. Fac relaţia eu - boxul, întrucât o vreme, la juniorat, am frecventat o sală de antrenament, trezindu-mă la un moment dat că trebuie să urc în ring într-un meci demonstrativ de 23 August. La sală, am dat în sac şi în pară, iar din când în când şi în palmele antrenorului, dar în ring, timp de trei reprize a câte două minute fiecare, urma să şi primesc. Asta nu-mi convenea, era contra felului în care vedeam eu lucrurile într-o dispută. În ziarul local, s-a scris critic că am cedat fără luptă, când de fapt nici nu s-a pus problema unei  lupte. Revenind la dialogul de pe blog, nu înţeleg ce e în capul jurnalistului care încasează înjurături şi replici imunde, doar pentru a se simţi luat în seamă. Îmi trebuie săptămâni ca să mă vindec de o vorbă rea. Nu sunt mândru de alcătuirea firii mele, dar nici nu sufăr din cauza ei. Se poate trăi foarte bine şi într-o lume fără umori scârboase, fără trivialităţi şi fără ieşiri necontrolate.


· Instalat cu echipa de transmisie tv într-un pavilion din curtea Cotrocenilor, în ziua în care porţile palatului au fost deschise pentru vizitatori, am văzut oameni de toate stările zgâindu-se la iarbă, la copaci, la tufişurile din spatele pavilionului, unde chiar nu era nimic de văzut. Nu eram numai din cale-afară de curioşi, ci şi emoţionaţi, tulburaţi că puteau să ajungă atât de departe cu privirea în grădinile, cu nimic neobişnuit în ele, ale preşedinţiei. Normalul, când nu e accesibil, e perceput ca excepţional. Îmi imaginez cu ce înfiorare au povestit acasă, cei care şi-au băgat nasul peste tot, ce pătrunşi au relatat  nimicul care li s-a întâmplat şi cu ce admiraţie au fost ascultaţi, de cei care n-au fost la fel de inspiraţi ca să poată admira tufişurile acelea banale de după pavilion.