Criza, la modă

Mă-ntreb dacă să mă rog în fiecare seară înainte să adorm: Dă-i, Doamne, Americii să nu se schimbe, să nu se maturizeze şi să nu înveţe din eşecuri - fiindcă, la urma-urmei, ce naţie învaţă lecţii valabile din succes?

De la 11 septembrie 2001 încoace am trecut numai prin crize. Ultima e atât de adâncă, încât răsuceşte pe dos etosul naţional. După cheltuiala cu desfrânare timp de decenii, s-a ajuns în nici un an la redescoperirea zgârceniei.

Pentru masele largi, bineînţeles. La "top", lucrurile stau totdeauna diferit: chiar dacă Michelle Obama (foto) îşi pliveşte grădiniţa ca mod de a tăia din cheltuielile Casei Albe (abia aştept să vină în vizită Regina Angliei, ca să se spună pe toate canalele tv că a mâncat salată organică culeasă în ograda executivă!), mă îndoiesc că Michelle ori Barack, ori fiicele Malia şi Sasha vor avea vreodată greutăţi băneşti.

Dacă fetelor li se năzare să scrie amintiri din copilăria la Casa Albă, le prezic un prim deal de carte de două milioane de dolari minimum. Dacă intră pe circuitul lucrativ al conferinţelor cu public, vor avea din ce mânca (organic) trei vieţi. Idem pentru mulţi dintre comentatorii politici, consultanţii, ancorele tv, agenţii, avocaţii şi experţii în materie de securitate care şi-au început ori reafirmat carierele în timpul ultimei campanii, pe partea democrată.

Ei constituie deja o clasă în sine care a nimerit o oportunitate superbă şi nu-şi mai poate pierde bunăstarea.
Cam lungă digresiunea? Dar şi lista acestor viitori răsfăţaţi pe viaţă e lungă. Să mă întorc la cei care într-adevăr strâng cureaua.

Ei, dar şi ăştia (America! America!) sunt de multe soiuri, şi cum totul e relativ, sărăcia lor ar fi aurită în alte ţări. Şi totuşi, vasta majoritate a Americii a muncit să-şi facă banii, deci e cu atât mai nedreaptă o situaţie care scoate la păscut clasa de mijloc. Dar ce e mai interesant e nu procesul, ci starea de spirit.

Procesul de economisire e relativ simplu: la coş cu cărţile de credit. Adio!, Mastercard şi American Express aur şi platină. Luaţi filme şi cărţi de la bibliotecă, gratis, nu de la video ori de la librărie. Creşteţi roşii şi cartofi şi ceapă printre dalii şi trandafiri (Beverly Hills are deja un legumoblog de mare succes). Renunţaţi la subscripţiile tv scumpe, cabluri şi paracabluri.

Atenţie la cât vorbiţi pe mobil! Jos Franţa ca loc de vacanţă, sus Mexico ori Utah! Spălaţi şi folosiţi repetat pungile de plastic, paharele de carton, scutecele, prezervativele (îndemnul ăsta l-am citit în New York Times!). Părăsiţi toate asociaţiile care vă cer cotizaţii, intraţi în orice nu cere cotizaţii ori donaţii, că-s partide politice ori cluburi de vinuri alese!

Doamnelor, nu aruncaţi rochiile vechi ori nu le mai pasaţi la servitoarele mexicane - ci mergeţi cu ele la fashion swaps şi, în loc să strâmbaţi din nas, puah!, că o rochie ori un sutien miroase a purtat, schimbaţi-le pe rochiile şi sutienele proprii care şi alea miros a purtate, dar dacă vreţi să aveţi stil, spălaţi-vă lenjeria înainte de a o da la troc! Locaţiile pentru fashion swaps sunt anunţate în ziare şi pe internet - www.clothingswaps.com.

- Cine-a zis că o femeie e fericită în viaţă dacă poartă o pereche de chiloţi de 200 de dolari, chiar dacă numai ea ştie că-i poartă? Vreo 50 de femei din urbea mea, BH (Beverly Hills), s-au întrunit (la liceul nostru local) la swap, au swapat haine şi lenjerie şi bârfe, au preluat una de la alta articole ieftinite la între 2 şi 20 dolari bucata şi s-au simţit patrioate şi pe fază!

"Asta-i şansa mea să-mi învăţ copiii să fie frugali", mi-a spus o vecină. "Şi mă pun pe ei să economisească pentru automobile Prius (hibrizi) cu 50 de mile la galon în oraş şi 48 de mile la galon pe şosea! Nu ştiam, zău, ce exemple să le mai dau că lumea a treia nu e bogată cum suntem noi şi că trebuie să înveţe disciplina şi responsabilitatea,
cum m-au învăţat pe mine mama şi tata, care îşi aminteau Depresia..."

"Stai, Nancy dragă", am întrerupt-o eu. "Tatăl şi mama ta, că-şi aminteau Depresia sau nu, te-au crescut în plinul belşugului şi al exagerării şi pariez că, cu toate valorile inculcate din casă, tot îţi schimbai maşina la doi ani ori mai puţin şi casa la şapte ani ori mai puţin!"

"Da", spune Nancy. "Ai dreptate. Dar când eram eu fată nu era şic să fii frugal."
Deci, nu-i chestie de experienţă, ci de şic?
Pentru că, într-adevăr, mamele şi taţii din trecuta Depresie au educat şi răsfăţat mamele şi taţii din viitorul Exces şi când banii şi luxul material au devenit accesibile, n-a fost nimeni atât de filozof ori de prevăzător ca să le respingă.

Şi ştiţi ce? Fără acea epocă de Exces, în care toţi am cheltuit şi prea puţini am economisit (sunt la fel de vinovat ca şi ceilalţi cetăţeni),  n-am fi avut libertatea politică, culturală şi materială care azi suntem în panică că le vom pierde. N-am fi avut ceea ce puţine naţii şi istorii au avut de când e lumea: o lună de miere cu bogăţia, şi cu plăcerea, şi cu norocul istoric, o patimă oficial permisă de a te împlini şi satisface şi a te cultiva pe tine cum te duce capul.

Excesul nici n-a fost aşa de lung în timp, dar a fost ca o îndrăgostire tinerească, fără limitări, fără condiţii, fără spaima de consecinţe.
Fireşte, excesul va deveni o amintire.
Or, a şi devenit. Azi, în fine, suntem însuraţi cu realitatea (oare?).

Deci, întorcându-mă la cum am început aceste rânduri: slavă Domnului că America e copilăroasă la suflet şi optimistă, pentru că (şi asta nu ştiu foarte mulţi americani) soarta ei n-a fost niciodată uşoară, şi azi a redevenit grea şi confuză ca şi în Depresie, ca şi după Războiul Civil, ca şi după... câte alte crize? Dar s-a uitat. Ca să faci glumele pe care le-a făcut Mark Twain în sudul postbelic, ori WC Fields, Will Rogers şi Jack Benny în Depresie (ori Jay Leno şi Larry David astăzi), e nevoie să fi luat nota doi la istorie.

E critic să nu fi învăţat lecţia înţelepciunii, e indispensabil să fii miop la viitor, dar plin de curaj şi de viaţă în prezent.
Ne e greu? Greul e la modă. Americanii citesc The Dollar Stretcher şi scriu la Frugal Mom.

Şi, fireşte, nu se gândeşte nimeni că dacă toţi economisim şi purtăm pantofii vechi, de unde elanul economic ca să se proiecteze şi să se fabrice şi să se vândă pantofi noi? Asta ar fi contra spiritului Americii. America nu e prevăzătoare. Dacă eşti prevăzător, cum poţi fi optimist?

Pe curând, din California, Petru Popescu.