Cu baston, fără baston

Nu-i tocmai simplu de realizat legătura dintre cauză şi efect. O doamnă între două vârste, operată la ambele şolduri, se foloseşte de un baston, deşi intervenţiile chirurgicale au rezolvat bine problema. Altfel spus, doamna n-ar avea nevoie de baston. Iar dacă nu e una dintre acele cochetării ale anilor de răscruce, atunci de ce umblă-n baston?

Întrucât a mai fost întrebată, doamna procedează preventiv, se explică mai înainte de a i se cere explicaţii. Nu-s suficient de invalidă pentru România, spune ea. Fapt care înseamnă că la acelaşi grad de invadilitate, în alte ţări ar putea să renunţe la baston. Spusa doamnei în baston priveşte cauza, nu evidenţele. Doamna călătoreşte cu tramvaiul, metroul şi autobuzul, iar în restul timpului merge pe jos. După mers, îşi dă seama oricine că e o persoană ezitantă, care păşeşte încet şi parcă pipăind calea. Oricât de puţină minte ar avea un om, îşi dă seama că are de-a face cu un invalid. Cu toate acestea, adică în ciuda faptului că pe stradă sau în mijloacele de transport în comun numărul celor cu mintea întreagă e mult mai mare ca al tembelilor şi al agitaţilor, doamna trebuie să-şi marcheze invaliditatea cu bastonul. Îi garantează o anume protecţie.

Bastonul are încă o funcţie reparatorie. Doamna mai şi loveşte, când agresivitatea publică îi ameninţă echilibrul. Fiind o persoană instruită şi urbană în întreaga ei fiinţă, cu o viaţă petrecută în edituri şi în mediile intelectuale, doamna e un fin observator. Mai bine zis, un observator de voie, de nevoie în cadrul unei ecuaţii sociale tot de ea controlată. Doamna notează într-un caiet, în paralel, incidentele din zilele cu baston şi din acelea fără baston. Una dintre concluziile caietului e aceea că societatea românească ar trebui să se întoarcă la baston. România se clatină, are nevoie de ceva ca să se sprijine, să se ţină vertical. România mai trebuie să se şi apere de ea însăşi, să dea cu bastonul în stânga şi în dreapta, ca să existe o ordine. În zilele cu baston, zice doamna, simt că am un exces de verticalitate faţă de mulţimile care merg pe stradă sau urcă în tramvai bezmetic, ca şi cum ar prinde ultima cursă pentru supravieţuire.

Eu, invalida, sunt minoritatea sănătoasă. În zilele fără baston, simt din plin apartenenţa la gintă, sunt o româncă îmbrâncită, nevrozată şi gata să se piardă dintr-o clipă în alta. E un baston drăguţ, i-am zis, are stil şi e probabil o piesă de muzeu. Un pic prea subţire şi prea elegant, a replicat doamna. La ce se întâmplă azi în ţara mea, mai potrivită e o bâtă.