Dar ce merita?

Unchiul Sterea, care avea liceul agricol la baza, a ras si deodata s-a pornit o hlizeala de parca atata asteptau toti, sa spuna el, Relu, o prostie. Si-n fond, ce prostie zisese?! Ca o sa se faca mare si o sa plece la Bucuresti.

Mama, tata, bunicul si tampitul de varu’ Gigi radeau, ca asa erau ei, dependenti de unchiul Sterea. Dar unchiul ce gasea de ras? Cand venea vorba de unchiul Sterea, ai lui nu uitau niciodata sa adauge ca avea liceul agricol la baza. Multa vreme, Relu a fost convins ca liceul agricol ofera un maximum de stiinta si de desteptaciune. Bunicul avea doua clase de gimnaziu la baza. Maica-sa avea la baza patru clase primare. Taica-sau, doar un curs de mecanici auto, iar tembelul de Gigi, un sifilis capatat in armata. La ei, rasul era deslusit. Radeau ca sa rada. Din rasul unchiului Sterea insa se intelegea ca omul detinea un mare secret. Cum adica, sa pleci la Bucuresti? Ce credea Relu, ca asa se pleaca la Bucuresti? Mai stia el pe cineva dintr-ai lor plecat la Bucuresti? Ei, bine, asta spunea rasul lui unchiul Sterea, ca nu exista nici un Bucuresti si ca Relu o luase razna. Si daca nu-l credea, n-avea decat sa intrebe inca un om cu liceul agricol la baza. Obtinea precis aceeasi replica: Bucuresti? Care Bucuresti?! Vezi-ti, domnule, de treaba si asculta-i pe ai tai, ca stiu ei ce stiu!

Relu a plecat la Bucuresti, a terminat facultatea in Bucuresti, s-a insurat si s-a stabilit in Bucuresti. Totusi, rasul acela, de om care detinea un secret absolut, al unchiului Sterea, nu i-a dat pace. Traia de mai bine de treizeci de ani in Bucuresti. Cu toate acestea, razbea in el in rastimpuri o senzatie dureroasa de provizorat. Dovada cat rau poate sa ne faca un lucru potrivnic invatat de mic copil.

Oameni ca Sterea, deprinsi sa se arate stapanii unici ai unor taine, la care muritorii de rand, cei fara liceul agricol la baza, nu aveau acces, a intalnit Relu mereu. Relu simtea nevoia sa calatoreasca. De fapt, nu sa voiajeze ca orice turist, ci sa se duca departe, tot mai departe. Departe de ce?, il intreba colegul de birou Patrascu. Departe de orice!, raspundea Relu, si Patrascu incepea sa rada, exact ca unchiul Sterea, in sensul ca, mai Relule, cum poti sa spui o asemenea nerozie? Dupa ce Relu s-a intors din Zanzibar, i-a venit randul administratorului de bloc sa se minuneze. Dom’ Relu, zice lumea c-ati fost in Zanzibar. E adevarat, a raspuns Relu, am fost. Zanzibarul exista. Uita-te pe harta! Si administratorul, intocmai unchiului Sterea, s-a pus pe un ras nestapanit, ca si cum nu era ineptie mai mare decat sa consulti o harta.

Intr-o zi, visand cu Atlasul lumii in fata, Relu a descoperit ca langa Valparaiso se gaseste un targ, Cuchubamba. Il durea mintea ca nu fusese pana atunci la Cuchubamba. Si s-a dus. Dupa care s-a intors.

Mai vere, l-a intrebat razand la telefon dementul de varu’ Gigi, ma, tu chiar ai fost acolo?

Curios, si-n vorba lui Gigi se simtea acum ceva din siguranta unchiului Sterea. Se molipsise Gigi de la secret. Pentru el, nu exista nici o Cuchubamba. Iar daca exista, ce rost avea sa te duci? Nu merita.

Mai vere, a mai intrebat varu’ Gigi, tu te-ai dus ca sa te intorci?

Nu, mai Gigi, a raspuns Relu, m-am dus ca sa nu ma mai intorc. Doar ca si acolo am dat de unul ca tine si ca voi, care detinea secretul unchiului Sterea. Nu credea cuchubambezul sa-l omori c-ar exista un Bucuresti. Dupa ce i-am aratat harta, a zis, exact ca voi, ca nu merita. Dar ce merita, asta nu stia.