Daruri... de la un călugăr

In urma cu vreo doua saptamani am facut o calatorie, ca dar pentru o prietena. Am plecat de acasa pe o ploaie torentiala, dar cu inima deschisa si fara nici o urma de indoiala; un dar e un dar si pe vreme rea, iar amprenta esentiala a darului este tocmai starea launtrica daruitoare. Fara a darui cu inima, total deschis si convins ca asta-i ceea ce vrei cu adevarat sa faci, nu daruiesti nimic bun. Un leu dat unui cersetor are valoare gratie starii de deschidere a inimii; daca daruiesti cu teama, cu indoiala, in sila, cu regrete si cu retinere, daca te simti constrans launtric sau nesincer dai ceea ce simti. Asta-i esenta darurilor. Dam ceea ce simtim, si daca-i un palat, si daca-i o vorba frumoasa, si daca-i un leu sau ...o calatorie. Si-i tare interesant sa observam diferenta dintre a darui cu drag si a da din obligatie. Universul existentei incepe in interior, in noi insine si se termina in ceilalti, ca si in obiectele lumii exterioare; sentimentele noastre se transmit tainic celorlalti, celor conectati cu acelasi gen de sentimente. Daca eu simt bucurie si fac un lucru cu bucurie, nu va intoarce lumea toata bucuria ei catre mine, ci doar aceia care-o pot percepe din simplul motiv ca o au in ei insisi. Cei furiosi vor trece nepasatori pe langa mine, nu vor intelege ce simt, ei vor continua sa ramana inchisi in lumea furiei lor. Ei nu ma vor vedea, pentru ei n-as putea exista; diferenta dintre iubire si furie ne va face incompatibili.

Cum spuneam, in calatoria aceasta, dupa o jumatate de drum parcurs pe sub stropi mari de ploaie, soarele a inceput sa despice norii si, timp de doua zile, oriunde am fi fost, ploua in urma noastra sau inainte de a ajunge. Pana si vremea devine o reprezentare, o imagine a ceea ce suntem in interior. La o manastire am cumparat o icoana (Sfanta treime), cu gandul de a o darui cuiva care sarbatoarea a doua zi numele sfintilor Constantin si Elena. Am intrat intr-o conversatie cu cel ce-mi vanduse icoana, un calugar, despre semnificatia personajelor din icoana. Incercam sa plecam, dar calugarul mi-a aratat inca o varianta a icoanei, putin mai mica decat cea cumparata si mi-a spus: 'Pe asta v-o daruiesc'! Apoi, s-a intamplat ceva si mai straniu: orice as fi vrut sa mai cumpar, calugarul imi daruia. O rugaciune speciala, facuta intr-o bisericuta veche de cateva sute de ani(inchisa pentru public), a fost un alt dar al calugarului/preot, care-a facut sa-mi dispara ca prin farmec o durere de spate, ce ma agasase toata ziua. Calugarul nu se purta la fel cu toata lumea, nici nu stia cine suntem, care-i viata noastra; ochii lui negri, profunzi, priveau si simteau, insa, dincolo de perceptiile sociale; el simtea si avea, cum am constatat din conversatie, clarviziune. Avea, mai ales, 'clarsimtire'. 'Ne vom aminti cu drag de dumneavoastra', i-am spus la plecare, cand nu intelegeam in intregime natura darurilor primite de la el, dar – de asemenea – o simteam. Era o lectie practica despre daruri. Lectia despre despre acel sentiment launtric, sentimentul de a da cu drag, capabil sa inmulteasca de la sine 'painile si pestii'. Existenta 'stie' cand daruim cu toata inima si de aceea ea intoarce la noi in forme diferite, unele dintre ele spectaculoase, darul nostru, inmultindu-l asa cum s-a inmultit darul lui Isus printr-o paine. Asta-i marea taina a darurilor, de orice natura ar fi ele; de la dragostea pe care-o dorim si pana la un cuvant placut, de la bani si pana la flori, orice am avea nevoie, pe toate le vom primi de zeci de ori, dar nu altfel decat daruind cu tot sufletul.