Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Într-o scrisoare adresată conducerii BNR, domnul Valentin Iliescu, şeful Departamentului pentru relaţia cu Parlamentul din Guvernul României, informează banca centrală că o propunere legislativă pentru modificarea şi completarea Legii bugetului de stat pe anul 2010 are în vedere majorarea veniturilor bugetare prin reducerea corespunzătoare a rezervei valutare a României. Biroul permanent al Senatului a solicitat punctul de vedere al Guvernului. La rândul său, Guvernul - prin Departamentul pentru relaţii cu Parlamentul - a cerut Băncii Naţionale "observaţii şi propuneri". Redau, în sinteză, câteva dintre considerentele subliniate în scrisoarea Băncii Naţionale sub semnătura guvernatorului.
Primul argument: Legea nr. 312/2004, privind Statutul Băncii Naţionale a României. Al doilea argument, strâns legat de primul: legislaţia Uniunii Europene.
De ce avem nevoie de rezerve de valute şi de aur? Iată câteva raţiuni: ca statul să-şi poată onora plăţile externe; să asigure credibilitatea ţării; să deschidă porţi către împrumuturile externe; să faciliteze absorbţia şocurilor financiare în perioade de criză. Din aceste cerinţe se desprinde şi obligaţia Băncii Naţionale de a menţine rezervele internaţionale la un nivel adecvat tranzacţiilor externe ale ţării. Şi de a le apăra cu străşnicie.
Încotro bate proiectul de lege? BNR să crediteze sau să finanţeze direct bugetul. Dar asta înseamnă că ar încălca grav prevederile Legii nr. 312/2004. Căci, potrivit acestei legi, se interzice Băncii Naţionale orice tip de creditare a statului. Şi orice tip de finanţare. Totodată, ar încălca Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene, potrivit căruia în legislaţia naţională nu pot exista prevederi prin care se stabileşte în sarcina unei bănci centrale finanţarea unei autorităţi publice. Era aşadar firesc ca, în Constituţia României, să fie consfinţită următoarea prevedere: "Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne" (Articolul 148, alineatul 2).
Raportul de convergenţă, elaborat de Banca Centrală Europeană în luna mai 2010, concluzionează că "legislaţia românească nu îndeplineşte toate cerinţele privind independenţa băncii centrale, interdicţia finanţării monetare şi integrarea juridică a băncii centrale în Eurosistem". Fără îndoială că adoptarea unor dispoziţii de natură să afecteze direct independenţa Băncii Naţionale a României ar antrena, pe lângă încălcarea flagrantă a legislaţiei europene, şi un risc de imagine în ceea ce priveşte respectarea legislaţiei româneşti cu incidenţă asupra băncii centrale. Mai ales că, tot la solicitarea Parlamentului României în legătură cu o propunere legislativă privind valorificarea rezervei valutare a Băncii Naţionale a României, în acel caz, pentru dezvoltarea şi modernizarea turismului, Banca Centrală Europeană a emis un aviz nefavorabil. Avizul a fost însoţit de un avertisment sever: "În loc să elimine incompatibilităţile existente, proiectul de lege introduce noi incompatibilităţi prin limitarea independenţei BNR şi prin încălcarea interdicţiei privind finanţarea monetară".
Cum s-a ajuns la soluţia că numai rezerva de valută ar mai salva bugetul? Logica electorală şi populismul au învins - timp de două decenii - logica economică. Şi deficitul bugetar a ieşit din tipare. Iar acum se încearcă soluţii disperate. Unii vor ca rezerva de valute să acopere deficitul bugetar. Alţii pledează pentru deficite nelimitate - şi pentru inflaţie nelimitată - şi acreditează ideea că pentru aceşti indicatori nu există tipare. Ei bine, există. În această lume în care totul se cuantifică, totul se sintetizează în indici statistici - de la cei ce grupează acţiunile la marile burse până la ceea ce americanii numesc "confidenţă", un indice pentru măsurarea încrederii în economie -, era firesc să apară şi o măsură pentru deficitele bugetare. Şi dacă, în multe părţi ale lumii, plafoanele sunt stabilite în raport cu diferitele împrejurări prin care poate să treacă o ţară ori alta, Uniunea Europeană a introdus un criteriu nu numai ferm, ci şi permanent: limite maxime care să nu fie mai mari de 3%. Iată însă că a venit criza şi plafoanele au fost şi în Uniunea Europeană aruncate în aer. Cheltuielile bugetare mari au umflat deficitele. Şi nu doar în Grecia sau în alte ţări de la "periferia" zonei euro, ci şi în Germania şi Franţa. Fapt care a împins politicile de austeritate chiar înaintea politicilor de ieşire din recesiune. Dar asta nu înseamnă nicidecum că lucrurile pot merge atât de departe încât pot fi încălcate legi, tratate sau bune practici.
