De la extractia de aur la culesul fructelor de padure

"E nevoie sa intelegem ca falsa glorie comunista s-a stins. Pentru totdeauna. Nici macar nu trebuie sa ne para rau. Sa mergem, deci, mai precaut, dar mai sigur inainte. Nu trebuie sa renuntam la aur. Dar pentru o privire cu adevarat interesata si atenta, aurul e peste tot"

Nu cred sa existe ceva mai postcomunist decat privelistea unui oras monoindustrial ravasit de "noul sistem capitalist". Un asemenea loc arata ca un om aflat la varsta a doua sau a treia, obisnuit sa lucreze la stat si care n-a stiut sa faca toata viata decat un singur lucru. Acum ii vine greu, ii este imposibil sa se recalifice. Tot ce spera este o pensie de boala. Oamenii locului nu percep nici acum de ce a trebuit sa li se intample tragedia de a ramane fara singura lor sursa de venit: un combinat sau o mina. Comunismul a oferit o singura solutie, iar cei care au impartasit-o au crezut ca nu se mai afla alta. Ne aducem aminte acele povesti in care se spunea ca nu exista nimic mai frumos si mai patriotic decat sa fii inginer la otelarie. Asa incat, dupa Revolutie, inginerul fara otelarie s-a trezit inutil si a aflat ca nu exista nimic mai necesar decat sa-si gaseasca o alta meserie. Dar era deja destul de tarziu sa inteleaga ca statutul sau de ieri nu reprezenta absolutul si ca a fost mintit. El s-a simtit ca si cum ar fi decazut. Daca otelarie nu e, nimic nu e.

Intr-un proiect de dezvoltare a zonei Rosia Montana citesc: "Mineritul reprezinta principala ocupatie a locuitorilor, traditia care si-a pus amprenta asupra conceptiei si comportamentului acestora. Orice initiativa legata de revigorarea acestei indeletniciri gaseste aderenta si putere de sustinere din partea autoritatilor locale si a majoritatii populatiei. In consecinta, orice proiect de strategie de dezvoltare economica durabila ar trebui sa porneasca de la obiectivul de continuare a activitatii de extractie a minereurilor, cel putin pe termen scurt si mediu (pana la 10 ani)." Cateva randuri mai jos dau, insa, peste acest fragment: "De asemenea, in Rosia Montana pot fi dezvoltate activitati de achizitionare si valorificare a fructelor de padure si a plantelor medicinale".

Indiferent cat de mult aur importam, stiu ca aducem in tara destul de mult ceai. Exista tari cu o lunga traditie in acest domeniu (China, India, Anglia etc.). Ceea ce vreau sa spun este ca acele fructe de padure, acele plante medicinale abia asteapta sa fie culese. Inginerul sau, de ce nu, muncitorul ramas fara mina nici nu stie poate ca lipsa de sens in care se complace este doar aparenta si ca exista ceva care ii face cu ochiul chiar in apropierea sa. Trebuie doar sa vrea, sa se informeze, sa se angajeze in altceva.

Aici insa ne confruntam cu o mare prejudecata, cu un sentiment al decadentei de care cu greu vom putea scapa. Fiecare oras in care a existat, de pilda, un combinat priveste la perioada in care acesta functiona ca la epoca de aur. E ca si cum nimic nu ar putea reinvia in oras decat daca acel combinat reincepe sa functioneze. Cu minele de la Rosia Montana e la fel: "Orice initiativa legata de revigorarea acestei indeletniciri gaseste aderenta si putere de sustinere din partea autoritatilor locale si a majoritatii populatiei". Daca cineva vine si spune: "Faceti ceai, vindeti plante medicinale", raspunsul este: "Cum, noi sa facem asta, noi, care scoatem aurul tarii din munti?".

Poate ca discrepanta simbolica dintre aur si ceai e prea mare si poate parea ca arunc inspre derizoriu perspectivele de viitor ale unor asemenea zone. Bine, atunci sa inlocuim ceaiul cu componente electronice care pot fi asamblate in fabrici cu 2-300 de angajati. Sau cu producerea micului mobilier de gradina. Solutia la monoindustrialism este multidezvoltarea. Cand apare, un combinat rezolva pe loc toate problemele. Cand dispare, le renaste pe toate, pe loc. Zeci de intreprinderi mici inseamna deja o formula de dezvoltare sanatoasa, care nu depinde fatal de nici una din componentele sale. Falimentul uneia din aceste intreprinderi nu afecteaza decat viata catorva zeci sau sute de locuitori, care se pot reorienta spre societatile care continua sa existe.

Departe de mine gandul de a-i invinui cu ceva pe oamenii care traiesc in orasele monoindustriale. Ministerul pe care il conduc aplica deja proiecte privind infiintarea de parcuri industriale in asemenea zone. Se deruleaza, de asemenea, programe de recalificare. Stiu ca statul va avea un rol esential in refacerea acestor zone. Vreau insa sa subliniez ca mult mai importanta decat actiunea statului este schimbarea atitudinii generale a locuitorilor din aceste zone.