De la păcat... la iertare

”Soluția prin care se atinge iubirea necondiționată rezidă în disponibilitatea de a-i ierta pe oameni și a distruge rezervele și experiențele din trecut care-i înfățișează pe oameni ca fiind imposibil de iubit. Prin disponibilitatea de a ierta și a renunța la propriile percepții, ei pot fi recontextualizați și văzuți acum doar ca limitați sau influențați de programarea lor, ca neprivilegiați spiritual, respectiv ca exemple vii ale eului de a fi orb în fața falsității”, spune David Hawkins în cartea sa, ”Transcenderea nivelurilor conștiinței”(Ed. Cratea Daath). ”Oameni imposibil de iubit”, iată o expresie care a fost o realitate a minții fiecărui om, care continuă să fie o realitate a minții până atunci când ne supunem pe noi înșine unui proces de conștientizare și recontextualizare a percepției, capabil să ne elibereze de resentimente. Credința că unii oameni nu pot fi iubiți, mai ales cei care ne-au rănit cumva, printr-un anume comportament al lor, este sursa urii, a resentimentului, a fricii, a suferinței și a răutății, adică a unor trăiri care ne determină să devenim asemeni celor pe care nu-i iubim. Credința că există oameni imposibil de iubit implică automat credința că există oameni imposibil de iertat, ceea ce are consecințe autodistructive, teribile, pline de capcane pentru ființa care suntem. Aceste credințe sunt specifice neînțelegerii, furiei, fricii, resentimentului și suferinței umane, trăirilor care descriu stări mai joase ale conștiinței, stări iraționale, inconștiente și lipsite de lumină. Ele îl întunecă pe acela ce le trăiește și le justifică prezența în sine prin însuși faptul că ”altul a făcut ceva imposibil de iubit, deci imposibil de iertat”! Neiertarea este, însă, o rezistență interioară a celui ce nu iartă, ea însăși necondamnabilă, pentru că-i la fel de irațională ca și fapta celui pe care nu-l ierți. Cu alte cuvinte, cine nu iartă, se autointoxică pe sine, devine asemeni celui pe care nu l-a iertat (ca și cum i-ar lua karma sau ar trăi trăirile lui și neputiința făptuitorului pentru a înțelege într-o zi că un om, oricare ar fi el, face ceea ce poate, pentru a înțelege că puterea de a face altceva echivalează cu eliberarea conștiinței de sub puterea forțelor iraționale, a emoțiilor care constrâng conștiința să aleagă). Cu alte cuvinte, spun că cel ce nu poate ierta trebuie înțeles, căci s-ar putea ca el să se afle sub dominația forțelor inconștiente, pe care le-a preluat tocmai pentru că n-a înțeles pe cineva și l-a catalogat drept ”imposibil de iubit”.

Pentru iubire nu-i nimeni și nimic imposibil de iubit, dar pentru Egoul omenesc e imposibil de iubit și iubirea. Sunt oameni alergici la iubire. Sunt oameni care cred că iubirea e-o slăbiciune, că n-ar trebui să ne pierdem vremea cu ea. Noi tindem să credem că starea de normalitate înseamnă furie, ură, luptă, neliniște, suferință, frustrare, pretenții și permanente neliniști. Ba, sfârșim prin a ne justifica indecizia de a ierta și a iubi, pretinznd că-i imposibil ceea ce e posibil prin intenție și decizie personală. Noi nu iertăm pentru că nu decidem aceasta; în secret, ne hrănim Egoul, dornic să mînânce ură și dezbinare, suferință și angoasă. Noi spunem; ”am fost abandonați, părăsiți, cutare ne-a rănit grav, din cauza lui x nu fac un lucru sau altul. E un ticălos, nu pot să-l iert”! Aceste justificări ne costă enorm în noi. Dincolo faptul că ne erijăm în postura grozavă de victime și plasăm sursa eșecurilor noastre asupra celor ”imposibil de iubit”, ne împiedicăm în lianele propriei neiertări și ne oprim de la cunoaște puterea și frumusețea iubirii în aceatsă viață. Ne poluăm existența apoi cu o karma grea și grozavă, care ne împinge să repetăm la liniuță greșelile celor neiertați de noi. Ne-am scuti de toate aceste suferințe dacă am avea ”disponibilitatea” de a ierta orice ne-ar fi făcut cineva vreodată. O asemenea alegere ne energizează automat și ne ajută să privim către faptele reprobabile, groznice sau negre ale alora ca spre unele izvorâte din mintea inferioară și imposibil de controlat; compasiunea ar înlocui judecata emoțională și ne-ar purta pe aripile unei înțelegeri, care bat cu putere doar în conștiința umană mai înaltă, acolo unde adevărul e însoțit de lumina Duhului Sfînt. Iertarea facilitează înțelegerea, luminează rațiunea și conduce ființa către vindecarea în sine și, mai ales, către întreruperea structurilor karmice negative, care au – între altele – puterea de a se transmite de-a lungul generațiilor. A ierta e esențial pentru viață, iertarea ne transportă într-un spațiu deschis al propriei conștiințe, într-o lume în care iubirea nu mai e doar o emoție destinată unui om, ci o stare a întregii existențe, care umple și înconjoară toate ființele. Iertarea ne va duce direct către iubire, dar fără ea...nu-i nici o șansă! Să iertăm, să iertăm, să iertăm orice, asta-i cheia către eliberarea de lanțurile grele ale ”păcatului”, căci păcatul e -, cum tot Hawkins spune, inconștiența umană cu privire la adevăr! Nu știm și de aceea facem greșeli, și de aceea trebuie să ne iertăm și să iertăm...