Despre sensul ”frumos” al suferinţei

”Suferinţa are moşii mai întinse”, spune scriitorul Ovidiu Pecican într-o inedită rubrică de pe Facebook, ”Creste” se numeşte, pe care eu o percep ca pe o invitaţie interesantă la ”exerciţii” de gândire. De ce să aibă suferinţa ”moşii mai întinse”(şi vorbim despre suferinţa umană, deşi suferinţa pare înscrisă în tot ce-i viu), care-i rolul suferinţei în experienţa umană, dacă există unul, şi ce putem face oare să-i reducem efectele, căci de eradicat pare imposibil? Reflectând asupra expresiei lansate de profesorul Pecican, vreo trei zile mi s-au învârtit în minte zeci de idei; m-am gândit la tipurile suferinţei, la intensitatea suferinţei, la fericitele suferinţi, la suferinţele florilor, ale fiinţelor, ale minţii, ale sufletului şi, în special, la rolul suferinţei de instrument al conştiinţei umane. Suferinţa care apare ca o consecinţă a erorilor noastre de gândire, de trăire sau de acţiune este, poate, ”moşia suferinţei”, întinsă în întreaga experienţă umană. Dacă o privim din acest unghi, suferinţa e un corector al conştiinţei, e un semnal al inconştienţei, al căderii minţii în iraţionalitate, un semnal al erorii umane şi unul pe care, dacă l-am urmări şi urma, am putea aduce lumină în vieţile noastre.

”Iartă-i , Doamne, că nu ştiu ce fac”, rugăciunea Mntuitorului înainte de crucificare, sugerează că inconştienţa e cauza cruzimii umane şi motivul pentru care oamenii nu-l pot recunoaşte pe Hristos, nu doar în ei înşişi, ci chiar când Hristos e întrupat şi le stă în faţă. Suferinţa izvorâtă din inconştienţă nu crează numai durere interioară, personală, ci e făcătoarea durerilor din lume, e cauza răului, care se dezlănţuie vulcanic, omorându-l şi pe Dumnezeu. Suferinţa întunecă viguros conştiinţa şi o face până acolo unde ea, dacă nu-l poate recunoaşte pe Dumnezeu, e limpede că nici un lucru care există nu poate să-i apară altfel decât distorsionat. Aşadar, privim către suferinţă ca spre o cauză a dostorsiunii percepţiei umane, care se acutizează până la autodistrugere atunci când nu facem un pas către a înţelege suferinţa şi rolul ei pozitiv, căci din acest punct începem să ne corectăm erorile. Suferinţa e un semn că am greşit undeva. Dacă mâncăm incorect, corpul ne dă de ştire, îngrăşându-se şi producând anumite dureri. Dacă gândim greşit, ne simţim anxioşi, temători, înfricoşaţi, furioşi etc şi aceste gânduri au ca o consecinţă imediată schimbarea fizionomiei noastre( nu mai vorbim despre substanţele nocive pe care creierul le secretă în corp în acele momente)! Gândurile negre ne fac urâţi şi ceva mai bătrâni şi dacă suntem foarte tineri, şi acesta este motivul pentru care mulţi oameni nu se plac pe ei înşişi. Aceste efecte imediate ale ”geşelilor” noastre sunt doar expresii ale unor forme de suferinţă, care persistă până când corectăm cauza ei. Corectând cauza, dispare suferinţa. E ca şi cum suferinţa e un indicator de circulaţie, care ne arată că am greşit drumul!

David Hawkins, cercetător al stărilor avansate ale conştiinţei, a folosit un test special(testul kinesiologic), cu ajutorul căruia însăşi conştiinţa răspunde prin ”adevărat” sau ”fals” oricărei întrebări care ar putea fi pusă vreodată. Folosind acest test el a constatat că muşchii corpului nostru se întăresc automat în faţa oricărui stimul care sprijină viaţa şi slăbesc în faţa acelor stimuli care-o sabotează. Suferinţa – în toate formele ei - e doar răspunsul conştiinţei la stimulii care nu servesc viaţa. ”Moşia întinsă” a suferinţei e – probabil – însăşi moşia erorilor umane, pe care putem păşi fiecare dintre noi diferit, începând de la felul în care interpretăm ”suferinţa”. Expresiile de tipul ”de ce eu, de ce mi se întâmplă mie, nu-i drept” sunt doar confirmări ale neânţelegerii mesajului pe care ni-l transmite suferinţa şi o cale perfectă de a o perpetua. Întrebarea; “unde am greşit” şi ce pot face să corectez greşeala mea ar putea fi primul pas care deschide uşa conştienţei frumoase în această viaţă. Propria conştiinţă se linişteşte în faţa adevărului, iar liberul arbitru se eliberează de sub puterea forţelor inconştiente, iraţionale, a căror putere crează suferinţa însăşi. Suferinţa devine distrugătoare fără să-i corectăm cauzele, căci ea arată că nu trăim în adevăr. În ea s-ar putea ascunde cartea tehnică a conştiinţei şi toată schema noastră de funcţionare corectă. Noi ne hrănim din tot ce sprijină şi iubeşte viaţa , aşa încât lipsa de iubire şi de sprijin pentru viaţa noastră şi a celor din jur face să fim ca un moşier îndărătnic, care-şi adaugă teritorii pustii şi pline de ciulini; el se înţeapă tot mai mult pe acolo, îl doare tot mai rău şi, cu toate astea, crede că îi e scris să sufere, deşi el ar putea vedea în suferinţă sensul ei frumos, sensul pe care şi sfinţii l-au descris prin termenul ”fericita suferinţă”.