x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Despre talentul de a admira

Despre talentul de a admira

de Mihaela Rădulescu    |    31 Iul 2009   •   00:00

I-am admirat mereu pe oamenii care sunt cei mai buni la ceva, la orice, fie şi cei mai buni la chestiunile mărunte ale vieţii de zi cu zi.



Am încercat să le învăţ taina reuşitei, să le descopăr secretul continuităţii şi formula unicităţii. De cele mai multe ori m-a uluit simplitatea mecanismului după care funcţionau, am descifrat formule aparent la îndemâna oricui, dar am reperat şi calităţi pe care puţini dintre noi le pot aduce la nivelul unor performanţe cu adevărat incredibile.

Ştiu oameni care au fost dăruiţi cu talente rarisime şi puternice, dar care n-au deprins abilitatea de a le asocia cu ore lungi de muncă spre a le transforma în opere, în meserii profitabile sau pur şi simplu în pasiuni, dacă viaţa lor se putea descurca în alte direcţii.

Ştiu şi oameni care n-au avut şansa de a-şi fi descoperit talentul, dar nici nu cred că ei au făcut totul spre a-l afişa la vederea cuiva capabil să-i ajute.

Am rămas multă vreme obsedată de o poveste pe care o auzisem de la Iosif Sava într-o emisiune miraculoasă de-a domniei sale despre  compozitori celebri care ştiau totul despre instrumentele care le cântau celebrele compoziţii. Bunăoară, Johann Sebastian Bach a învăţat chiar să construiască orga, devenind unul dintre experţii incontestabili ai sunetului acestui instrument. Bach ştia instrumentul atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară.

Beethoven îşi schimba constant stilul de a compune în funcţie de tot ceea ce descoperea pe parcursul vieţii şi creaţiei sale magnifice. Astfel, cea de-a 32-a sonată a sa, op.111, compusă cu cinci ani înainte de moartea sa, conţine tot ceea ce Beethoven a învăţat despre sunete, despre armonia unui instrument cu altul.

Este una dintre sonatele pe care o asculţi şi plângi de emoţie, e o operă care şi-a atins scopul tocmai pentru că s-a născut nu numai din talent, ci din acumulări şi evoluţie. Aş putea veni cu exemple nenumărate, la o scară mai mică sau mai mare. L-aş putea evoca din nou pe Răzvan Mazilu, nu numai pentru că e un dansator minunat - cum poate mai sunt mulţi despre care n-am auzit sau care nu s-au făcut remarcaţi -, ci pentru că i-am putut admira efortul constant, puterea de a repeta opt ore pe zi aceiaşi trei paşi care compuneau o simplă trecere de la un tablou coregrafic la altul. Ceea ce pentru mine părea perfect, pentru el era încă perfectibil.

Ador să învăţ lecţii nepredate. Ador să observ şi să înţeleg astfel de oameni şi să aplic pe viaţa mea ceea ce se potriveşte. Una dintre lecţiile pe care le-am învăţat de la Răzvan, poate una dintre cele mai importante ale vieţii mele profesionale, a fost cum să intru şi mai ales cum să ies din scenă. Aparent, pentru orice neavizat, chestiunea e fără importanţă. Pentru un profesionist ca Răzvan, aceste două aspecte sunt suma unor lungi ore de creaţie, de schimbare a pozei corporale, de aranjare a luminii, de armonizare cu decorul, cu muzica sau cu respiraţia, cu restul dansatorilor, cu aplauzele, de naştere a unor emoţii atât de puternice încât să-l conectezi rapid şi pe ultimul privitor din sală la sufletul tău, la gestul tău de artist desăvârşit...

Sunt multe de învăţat în jurul nostru, mai multe decât în şcoli sau în cărţi, trebuie doar să fii pregătit să absorbi şi să înţelegi. Întrebarea de pus pe gând azi: tu pe cine ai emoţionat ultima dată cu adevărat?

×
Subiecte în articol: editorial