Două regimuri criminale

Revolta iranienilor la Teheran împotriva regimului despotic reprezentat de Mahmud Ahmadinejad este pentru mine un prilej de aducere aminte. De câte ori văd mişcări de stradă şi ciocniri cu braţele armate ale politicii dictatoriale, îmi aduc aminte de imensa emoţie trăită personal în Decembrie 1989, la Timişoara. Şi simt de fiecare dată la fel: orice sprijin dat pentru răsturnarea unor puteri criminale e binevenit, in­diferent de unde vine el.

Nu sunt nici acum sigur, după 18 ani de jurnalism, că ceea ce am trăit ca student acum 20 de ani era posibil fără un sprijin extern. Controlul PCR şi al Securităţii era atât de draconic, încât orice gest de curaj părea curată sinucidere pentru persoana respectivă, dar mai ales pentru familia lui. Sunt convins că URSS a plănuit prin intermediul KGB şi al GRU determinarea unei schimbări politice în România, prin răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu. Nu-i mai puţin adevărat că se gândeau, probabil, la soluţia falimentară pe care au încercat-o şi ei până în Decembrie 1991: menţinerea partidului unic, reformarea socialistă prin perestroika, o semidemocraţie bine controlată de stat. Ideile lui Gorbaciov au fost geniale până la un moment dat. Apoi au devenit anacronice.

Pentru că sunt interesat de evoluţia islamului, în special după 11 Septembrie 2001, pentru că am văzut la faţa locului, în Irak şi în Afganistan, cum trăiesc musulmanii tradiţionalişti, urmăresc ce se întâmplă în Iran. Cu atât mai mult cu cât această ţară este un foarte important subiect în dezbaterea privind securitatea internaţională. Sau pentru că analizele ameninţării rachetelor iraniene includ şi sud-estul României ca virtuală ţintă într-un spaţiu aliat.  

Comportamentul preşedintelui ira­nian, un fundamentalist cu viziuni extrem de periculoase, a dus frumoasa ţară moştenitoare a civilizaţiei persane într-o izolare internaţională. Afirmaţiile războinice ale conducerii iraniene, programul nuclear scăpat de sub control internaţional, sprijinirea unor organizaţii teroriste de nuanţă fundamentalist-islamică ce aduc instabilitate gravă în Orientul Mijlociu sunt cele mai serioase probleme.  

Dincolo de acestea, ce se întâmplă de mai bine de două săptămâni la Teheran necesită o intervenţie consistentă a co­munităţii internaţionale. Efectul asasi­nă­rii frumoasei Neda, împuşcată direct în inimă de criminalii regimului Ahma­di­nejad, nu trebuie să fie doar re­gretele eterne. Un astfel de dictator sân­geros, generator al unei politici populist-isla-mice care pune în pericol întreaga lume musulmană, trebuie împins fuguţa spre lada de gunoi a istoriei. O ţară atât de bogată, menţinută într-o sărăcie lucie în majoritatea celor 30 de provincii ira­niene, are nevoie de regăsire. Iranul este acum mai înapoiat, prin control totalitar, decât în urmă cu sute de ani, când ci­vilizaţia persană impresiona lumea.

Toleranţa excesivă a organismelor europene şi internaţionale, chiar şi din partea administraţiei Obama, la adresa regimurilor totalitare e greu de acceptat. Poate doar interese economice directe pentru imensele resurse de petrol şi potenţialul pieţei iraniene să fie explicaţia concretă.

Europa are şi ea un Ahmadinejad. Se numeşte Vladimir Voronin. Ucide şi el propriii concetăţeni în numele unei ideo­logii totalitare şi a menţinerii sale la putere. Există cel puţin un caz concret: Valeriu Boboc, 23 de ani, ucis prin bătăi aplicate cu bestialitate de miliţiile comuniste. Viziunile neostaliniste ale lui Voronin pun în pericol stabilitatea la graniţa NATO şi UE. Prin eforturi foarte mari, România a reuşit la ultima reuniune CAGRE de la Bruxelles să-şi convingă partenerii europeni că dialogul UE-Republica Moldova trebuie suspendat până la clarificarea gravelor abuzuri ale comuniştilor lui Voronin. La Chişinău, ca şi la Teheran, tinerii vor să scape de jugul totalitar. Simt că au pierdut prea mult timp preţios din viaţa lor lăsându-şi ţările pe mâna unor asasini de profesie, deveniţi preşedinţi prin manipulare politică.

Alegerile de la 29 iulie din Republica Moldova sunt o şansă pentru milionul de basarabeni aflaţi peste graniţă pentru a scăpa, în sfârşit, de blestemul bolşevismului. Dacă sunt în vacanţă şi sacrifică 24 de ore pentru un vot, ţara lor are o şansă.

Schimbarea politică la Chişinău o merită şi opoziţia, atât de rezistentă şi de solidă din punct de vedere politic, fapt ce i-a permis să nu cedeze nici măcar un vot în Parlament pentru alegerea unui nou preşedinte comunist. Premisele par să fie bune. Dar ţările europene, precum Româ­nia, pot şi trebuie să încurajeze o schimbare radicală peste Prut. Şi noi am beneficiat de schimbare acum 20 de ani. Poate singuri nu am fi reuşit. Important este ca Republica Moldova să nu rămână o gaură neagră pe harta lumii, alături de Iran, Coreea de Nord, Cuba sau Belarus. Nu ne permitem luxul de a menţine la graniţa de est a NATO un regim ameninţător la adresa securităţii regionale.