Dreptatea generală

"Toată lumea e de vină, numai eu nu". Dacă numai un singur om ar gândi astfel, ar putea fi adevărat. O excepţie absolută. Asta dacă percepţiile sale ar fi corecte, obiective. Dar fie şi numai dacă ÎNCĂ UN SINGUR OM ar gândi aşa, atunci, de bună seamă, afirmaţia ar fi o iluzie. O utopie. O minciună.

Mă trezesc cu ochii lipiţi de televizor, fascinat într-un mod stupid de circul grotesc al lumii politice reflectat de televiziuni. Televiziunile nu se limitează să informeze, ci ele cred că au şi o datorie în a pune paie pe foc. Supralicitează totul ca la ruleta rusească. Asmut oamenii politici unii împotriva altora, bugetarii contra privaţilor, pacienţii împotriva medicilor, sindicatele împotriva patronatelor şi tot aşa. Provoacă evenimente din nimic, caută senzaţio­nalul cu orice preţ, manipulează pe faţă, speculează realitatea interpretând-o până dincolo de limitele bunului-simţ - "fac din ţânţar armăsar". Şi, desigur, niciodată presa nu e de vină, ci numai restul lumii. Totul în numele audienţei. Iar oamenii nu mai votează, pentru că... le ajunge să se uite la televizor.

În faţa televizorului "văz monstruos şi simţ enorm". Îmi pare rău de timpul pierdut, dar o iau sistematic de la capăt. Pentru că vreau să înţeleg. Vreau să ştiu cum să mă adaptez, cum să supravieţuiesc.

Rareori apare câte un personaj, de obicei din afara clasei politice, care spune lucruri cu miez şi sens, dar acesta este acoperit imediat de pălăvrăgeala generală.

După ani de presă şi studiere a "circului mediatic", cred că pot să trag două concluzii generale.
Prima ar fi că toată lumea trage pe lângă ţintă. Unii cu scuipaţi, alţi cu ghiulele de tun. Unii hilar, alţii tragic. Unii mai elegant, aţii ca nişte grobieni. Unii cu forţă, alţii şovăielnic. Dar, vorba americanului, "everybody is missing the point". O gloată întreagă de personaje pestriţe se vântură pe la televizor şi monologhează fiecare în legea lui despre subiecte care-l depăşesc. Pe alţii îi simţi că ascund ceva sub mina arogantă, că manipulează abil, că speculează ieftin şi interpretează totul în folosul lor.

A doua concluzie ar fi că toată lumea acuză pe toată lumea. Presa ia apărarea poporului, pentru că el asigură audienţa. Când un politician face o tâmpenie este sfâşiat. Când un om simplu face, în principiu, aceeaşi prostie, presa îi găseşte circumstanţe atenuante: să­răcia, sistemul de învăţământ, societatea, exemplele negative ale politicienilor, sataniştii, birocraţia, corupţia, moştenirea grea, soar­ta nefericită, copilăria traumatizată, stresul, vecinii, E-urile din ali­­mente, nitraţii şi nitriţii din fântâni, poluarea, seceta, inundaţiile, cons­piraţiile, lipsa de modele, criza de valori, internetul, mai nou criza fi­nanciară şi absolut orice ar putea fi invocat pentru a demonstra că ro­mânul este un sfânt fără noroc, un bun samaritean cu destin potrivnic.  

Iar politicenii se acuză sistematic toţi între ei, în gura mare. Deseori atacă şi presa, dar mai cu jumătate de gură, aşa să nu supere "a patra putere în stat". Iar poporul are, nu-i aşa, nevoie de circul mediatic, ca să aibă pe cine da vina. Există aici un cerc vicios. Presa a creat un public monstruos, dependent de gunoaiele revărsate din ecranele televizoarelor. Politicienii sunt dependenţi de presă, pentru că este de o importanţă capitală să apară la televizor. Nu tot oamenii de presă au inventat sintagma "bad news is good news"? Iar presa este dependentă de audienţa care vrea circul şi de politicenii care îl asigură. Politicienii strigă, demagogic, că creşte şomajul şi numărul celor aflaţi la limita sărăciei. Dar asta numai pe hârtie, pentru că apoi tot ei recunosc că "piaţa neagră" este peste o treime din economie. Iar din toţi aceşti bani negri trăiesc şi ei şi tot românul care "se descurcă".

Toată lumea acuză pe toată lumea. Toată lumea este de vină. Şi suprema ironie este că, ei bine, DA, TOŢI AU DREPTATE. Numai că pe minus.