Drumul spre independenta

In judetul Galati, una din comune se cheama Independenta. Cand eram mic, ma duceam vara la un unchi din Sendreni, un sat aflat aproape de Independenta. Din cauza ca pustii cu care jucam fotbal pe islaz pomeneau de echipa din Independenta cu aceeasi infiorare evlavioasa cu care se discuta azi de Paris St. Germain, eram convins ca Independenta, cat era ea de comuna, oferea cam aceleasi atractii si surprize ca Parisul. Unchiul meu mi-a promis ca o sa mergem intr-o zi, cand va avea el timp si chef, la Independenta. In ce priveste timpul, il intelegeam. Dar cheful, cum sa n-ai chef de o excursie la Paris? Cum nu m-a dus la Independenta dupa care tanjeam, ci la Galati, un oras care nu ma starnea prin nimic, am ramas cu credinta naiva, insa durabila, ca multe din convingerile acumulate in copilarie, ca Galatiul era un targ banal si accesibil, pe cand drumul spre Independenta, desi nu mai lung de cinci, sase kilometri, presupunea un risc tainic si o groaza de preparative majore la care ai mei, oricat de instariti si de binevoitori ar fi fost, nu puteau sa se angajeze. Ma asteptam, dupa cum schimbau vorba, cand ii sacaiam cu Independenta mea, sa-mi spuna, asa cum iti spun cei apropiati in situatiile in care se decid sa joace totul pe o carte, de dragul de a te vedea odata multumit: Ma, lasa Independenta. Nu vrei mai bine sa te ducem la Buenos Aires? Ca esti destul de mare sa vezi Buenos Airesul!

Nu-mi amintesc cum s-a sfarsit nici una din vacantele la unchii din Sendreni si daca s-a pus vreodata intr-adevar problema sa fiu dus la Independenta. E ca in povestile de dragoste de demult. Tii minte cum au inceput, dar nu poti in ruptul capului sa-ti amintesti cum s-au terminat. Si mai ales din ce cauza. Inceputul parca s-ar fi petrecut ieri, sfarsitul e tot mai in urma si tot mai nedefinit. Cand aud insa la radio sau la televizor zicandu-se ca nu stiu ce stat a dobandit independenta ori ca independenta presei e garantia democratiei, in plexul meu solar se starneste un soi de revolta dureroasa, de care credeam ca am scapat. E ecoul unei frustrari fara solutie. Intreaga fiinta mea vrea sa-mi spuna: independenta e ceva ce nu se poate. E o himera. Du-te in judetul Galati, intreaba de Independenta si ai sa vezi ca toti or sa se uite la tine ca la un om cu probleme. Cine are treaba la Independenta stie incotro s-o ia. Iar cine nu stie unde-i Independenta n-are nici un motiv sa intrebe. Ce poate sa fie interesant la Independenta!?

La Independenta, interesant e drumul intr-acolo. Cu conditia sa nu te grabesti niciodata sa-l faci. E ca povestea cu "Poarta din zis" a lui E.A. Poe. Ti-a iesit in cale, te-ai uitat pe poarta deschisa in gradina, ai stiut ca inauntru e raiul, ca acolo gasesti fericirea, dar n-ai intrat, fiindca erai chemat urgent in alta parte. Ai zis: "Lasa, o sa fie oricand acolo si am sa pasesc in gradina fara grija nici unei urgente!" Cand te-ai hotarat insa, nu numai ca nu reusesti sa afli poarta, dar nici strada nu mai exista. Oamenii te privesc ca pe un nebun: esti cel care cauta si tot cauta ceva ce n-a existat niciodata!