Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Românul nu-i născut poet, ci povestaş. Românul nu trebuie să scrie povestiri, nuvele şi romane, lui i se întâmplă tot timpul povestiri, nuvele şi romane. Spre deosebire de alţii, românul suportă toată viaţa un excedent de întâmplări, care se cer istorisite. Norocul meu ca autor de povestiri e că, fiind la rându-mi dominat de nevoia povestitului, îi incit şi pe alţii, fără să-mi propun asta, la revanşă.
Un poet nu spune, ascultând recitarea unui confrate, "Acum stai să-ţi recit şi eu una". Dar omul născut povestaş abia aşteaptă să sfârşeşti istorioara ta, că vine şi el cu a lui. Zilele trecute, la Piteşti, fără ca nimic să anunţe schimbul de povestiri, un domn pe care abia ce-l cunoscusem mi-a relatat o întâmplare, în felul ei teribilă, din anii de după război ai colectivizării. Ţăranilor înstăriţi, cum se ştie, li se confiscau acareturile, batozele şi plugurile, bunurile din casă, ogoarele. Şi nu toate oficial, ci şi în cuprinsul unui jaf general pedepsitor. Tăbărau pe casa bogatului nu numai săracii satului, ci şi oamenii fără nici un căpătâi, puturoşii, frustraţii, golanii şi păduchioşii. Toţi aveau ceva de răzbunat şi prăduiau, mai mult ca să strice, nu să se bucure de ce n-au avut. Un astfel de neisprăvit din fire s-a repezit la notarul satului, declarat de organe chiabur, pentru că era singurul care ştia să scrie şi să citească, şi i-a smuncit din mână geanta de piele.
Hârtiile le-a aruncat, însă geanta o purta tot timpul cu el, depărtată cu mare mândrie de corp, cum socotea prostul că trebuia dusă în mână, ca să nu i se murdărească de la nădragi. Ţăranii cu mai multă minte îşi băteau joc de fudulul în zdrenţe îndemnându-l, cu ironia proprie celor deprinşi de veacuri să se exprime cu dublu înţeles: "Ţine-o, mă, Mitică, mai la distanţă, ca domnii, nu ca proştii!", iar Mitică, dotat de acum cu o geantă de piele, răspundea pe un ton de edificat prin colectivizare: "Da' ce, mă, io nu ştiu cum se ţine o geantă?!". Şi se depărta mergând legănat, ca gâsca, atent să nu i se frece geanta de pantaloni. Să vadă tot satul cum ştie el să poarte o geantă de boier. Imaginea calicului - cu geanta notarului în dreapta, bălăngănind-o la oarece depărtare de corp, pasămite profesionist, o am mereu în faţă, pentru că ea mi-aminteşte de altele, la fel de fabuloase. Cum ar fi povestea şi imaginea unui butoi cu varză la acrit, pe care un nătărău ingenios punea, în loc de greutate, un cap ovoidal de marmură de-al lui Brâncuşi, confiscat la colectivizare din conacul unui dascăl de cine s-a nimerit la faţa locului. Sau pianul lui Enescu, de la Tescani, împărţit în mai multe gospodării, după cum au tras mai mulţi de el, în vreme ce în salonul de unde acesta fusese vandalizat a fost instalat grajdul CPA-ului. Sau imaginea femeii care vindea seminţe în gara Basarab, în pungi de hârtie făcute din desenele grigoresciene ale lui Sever Burada, răvăşite de norod în ziua în care pictorul a fost arestat, ca să fie condamnat pentru a doua oară în viaţă la moarte.
