Griuri româneşti

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Mă uit preţ de cîteva minute, niciodată mai mult, la un film pe care canalul HBO îl transmite de o lună încoace la diferite ore ale zilei. Nu l-am văzut niciodată pînă la capăt, fiindcă n-am avut timp şi fiindcă nici filmul nu e făcut să te fixeze în faţa micului ecran. Acum nu l-aş mai vedea de la un cap la altul nici să am vreme.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Mă uit preţ de cîteva minute, niciodată mai mult, la un film pe care canalul HBO îl transmite de o lună încoace la diferite ore ale zilei. Nu l-am văzut niciodată pînă la capăt, fiindcă n-am avut timp şi fiindcă nici filmul nu e făcut să te fixeze în faţa micului ecran. Acum nu l-aş mai vedea de la un cap la altul nici să am vreme. Îmi place aşa, să văd la întîmplare fragmente, nu contează că-s din prima parte sau dinspre final, şi să mă transpun un timp, ca şi cum aş fugi un pic din realitate, în liniştea nordică, hipnotică, care-i de fapt esenţa filmului. Am încercat în cîteva rînduri să ghicesc în vraiştea fragmentelor peste care am dat, indiferent de ora la care am deschis televizorul, subiectul, epica, relaţiile dintre personaje. Însă am fost mai mulţumit cu ce n-am ghicit, deoarece filmul e dominat de un gen de linişte rău prevestitoare. Sau, mai bine zis, care nu anunţă nimic bun. Simt că în film n-o să se întîmple nimic rău în absolut – ca moartea sau o boală fără scăpare –, dar că e vorba despre nişte vieţi lipsite de lumină, de speranţă. Fiecare secvenţă spune că totul va fi cum a mai fost şi că banalul poate fi o povară la infinit. Văzînd astfel un film, mi-am dat seama că ies în cîştig şi că n-o să mai pot să mă uit la filme ca înainte. Mai ales că şi multe cărţi le citesc în acelaşi mod, le deschid la întîmplare şi mă mulţumesc cu ce găsesc în cele cîteva pagini pe care le parcurg. Acesta e cîştigul esenţial, pe care ni-l aduce cantitatea: scriem noi, editorii, cărţile mai departe, ne imaginăm noi, publicul, începuturile unor filme, vedem cu ochii minţii, imaginîndu-ni-le, părţile din filmele pe care nu reuşim sau nu găsim motive să le vedem în întregime. Cantitatea ne face creatori şi coautori.

În spitalele vechi, pereţii sînt spoiţi cu verde. Deoarece nimeni n-ar şti să explice de ce cu verde, şi nu cu portocaliu, mulţi administratori aşază straturi oribile de verde peste cele moştenite şi murdărite prin folosinţă, cu sentimentul că îşi fac treaba bine. În internate, pe înălţimea unui stat de om, pereţii sînt vopsiţi cu un gri bolnav, iar în cazărmi, cu un gălbui întunecat, la fel de tradiţional ca griul murdar din căminele şi cantinele pentru ucenici. Nu cred să existe un îndreptar al culorilor pentru clădirile de larg consum. Administratorii n-au urmat cursuri de psihologia albastrului. Verdele de spital, griul de fontă al interioarelor de şcoli profesionale, căcăniul dormitoarelor pentru soldaţi şi al coridoarelor din şcolile militare, ca şi  brunul ostil din primării sînt la fel ca sufletul omului cu o idee de confort de tot modestă. În spitalele moderne, pereţii sînt îmbrăcaţi în faianţă cu nuanţe delicate, luminoase, prietenoase. Ce m-a uimit la casele din vestul Europei a fost o anume îndrăzneală instituţionalizată a culorilor. Ca şi cum cuvîntul de ordine ar fi fost să nu semene o casă cu alta. De altfel, cum treci de Tisa spre vest, impresia de libertate în culoare e susţinută şi de accentele puternice de roşu şi de verde veronez, tonic, suculent, primăvăratec, nu sumbru pe dinăuntru, ca acela din spitalele judeţene. La noi, pentru faţadele blocurilor, arhitecţii rareori se hazardau şi în alte vopsiri, decît griul românesc de cazarmă.