Contrazicând preceptul lui Andre Gide potrivit căruia jurnalism se numește ,,tot ceea ce ne va interesa mâine mai puțin decât azi’’, iată că știrea despre potopul de insulte și de otrăvuri cu care o mână de propagandiști ai globalismului sorosist îl atacă pe Tudor Gheorghe reține, încă, atenția și este intens comentată. Motivul , mai degrabă pretextul la care au recurs denigratorii și acuzatorii menestrelului de la Craiova fiind acela că în recitalul său intitulat „Degeaba 30’’a căreia premieră a avut la Sala Palatului în seara zilei de 21 decembrie 2019, acest mare artist și suflet de român Tudor Gheorghe a rostit, răspicat și demn, mai multe adevăruri dureroase. Adevăruri dintre care, fără doar și poate, cel mai cumplit i-au scos din minți pe noii cenzori politico-ideologici unele cum ar fi acestea:„O țară care geme și așteaptă un decret de la Bruxelles sau Strasbourg’’ sau „Procurorii sunt acei oameni care nu gândesc’’ și „Protestăm pentru nimic’’. Dar, ceea ce i-a făcut să vadă negru înainte ochilor pe furibunzii intoleranți a fost faptul, că pe postul național de televiziune, recitalul lui Tudor Gheorghe a fost difuzat în ziua de 26 ianuarie 2020, ziua în care,acum 102 ani, s-a născut Nicolae Ceaușescu. De unde, printr-o viciată și vicioasă extrapolare, urmașii lui Torquemada în arealul „societății deschise’’ au dictat că Tudor Gheorghe a făcut apologia naționalism comunismului și a incitat la „ură împotriva Uniunii Europene’’.
Nu contest,opiniile și opțiunile bardului de la Craiova, pot fi discutate, pro și contra, dar asta cu argumente și într-un limbaj civilizat! Ceea în nici-un caz nu a făcut Daniel Funeriu, care i-a adresat lui Tudor Gheorghe niște vorbe de o crasă mitocănie și de o vehemență pur și simplu grobiană. Lucru neașteptat și de neacceptat mai ales de la cineva cu pretenții de universitar și încă de la un fost ministru al învățământului. Deși, dacă ne gândim mai bine,nimic nu atât de surprinzător de vreme ce vorbim despre un personaj care a promovat o așa-numită Lege a educației naționale pe bună dreptate amendată de către mediul cultural și științific pentru că nu era decât ,,o lege a educației fără patrie’’.Lege despre care marele istoric Dinu C.Giurescu(binecuvântată fie-i amintirea!) a rostit această caracterizare corectă și neiertătoare:,,Țelul suprem este ca noile generații să nu se mai gândească la patrie, la rostul și menirea României în Europa, să nu mai știe aportul românilor la istoria și civilizația europeană, să nu mai aibă sentimentul demnității naționale, nici individual nici colectiv’’.
Câtuși de puțin întâmplător,dejecțiilor umorale ale lui Daniel Funeriu i s-au alăturat Andrei Caramitru, Vladimir Tismăneanu și, mai nou, Theodor Baconschi, fiecare și toți la unison acuzându-l pe Tudor Gheorghe că este un ,,nostalgic al comunismului’’ și, mai mult, un apologet al regimului politic monopartid al cărui moment final a fost acel eroic și însângerat Decembrie 1989.Iarăși nu întâmplător, aceștia făcând parte din acea anumită tagmă a elite abonată, direct sau prin interpuși, la profitabile calupuri din visteria statului, în regimul lui Traian Băsescu și, după aceea, în cel al lui Klaus Iohannis.
Anticipând,parcă, asemenea otrăvite denaturări ale mesajelor sale, Tudor Gheorghe mărturisea încă de la premiera recitalului că adevărata, singura sa intenție, a fost aceea de a face public ,,strigătul de disperare al unui popor batjocorit de noua nomenclatură a comunismului cu față capitalistă, într-un timp istoric numit eufemistic tranziție’’.
,, Comunismul cu față capitalistă’’, iată o sintagmă pe care cred că este bine să o reținem și să o analizăm cu mare atenție! Unul dintre argumente fiind acela că, în logica maniheistă a propagandiștilor ,,cedării de suveranitate’’ și ai globalismului fără țări și națiuni, orice observație critică despre practici abuzive și decizii greșite ale birocrației de la Bruxelles, în special ale partizanilor modelului unic neoliberal de rit PPE-ist reprezintă numai și numai o manifestare a naționalism-comunismului. Clișeu și stigmat care aduc surprinzător de bine aminte de altele dogme care operau draconic, represiv,car la începutul anilor 50 ai secolului trecut în care orice observație critică despre modelul unic dictat de la Kremlin era catalogată ca ,,o criminală trădare a intereselor supreme ale clasei muncitoare și ale aliaților săi de nădejde’’. Plus, inevitabila acuză de ,,ură’’ împotriva altei Mărețe Uniuni, de data asta URSS!
Mai departe, dacă ar fi să mă conformez silogisticii propagandiștilor deveniți procurori politici ai momentului, aș spune că nu este chiar o simplă întâmplare că printre ei regăsim câteva personaje care, din familie, au avut acces direct la învățăturile proletkultiste ,pe care acum le aplică în noul registru al intoleranței și al pumnului în gură. Un caz prin excelență reprezentativ pentru o asemenea mentalitate totalitară fiind,bineînțeles, Vladimir Tismăneanu. Dar, după cum se vede, nu și singurul, de vreme ce ,mai nou, în aceeași galerie îl aflăm și pe Theodor Baconschi, și tot pe post de acuzator public al lui Tudor Gheorghe. Împrejurare în care nu pot să nu îmi amintesc de versurile pe care tatăl său, poetul A E Baconscky, le-a scris în anii săi de tinerețe.Capodopera sa în materie rămânând:,,Trece o noapte/Și mai trece-o zi,/Se ascute lupta de clasă/Iar chiaburii se arat-a fi/Elemente tot mai dușmănoase’’. Sunt și rămân, aceste patetice declarații versificate, veritabile, incontestabile documente de arhivă, dar, corect și drept este să spunem că, spre meritul să, poetul și omul de cultură, A E Baconsky, a avut puterea de a depăși această etapă, lăsând literaturii și spiritualității noastre o remarcabilă moștenire. Îmi voi aminti, cu multă emoție și cu tot respectul cuvenit, de susținutul efort cu care A E Baconsky s-a dedicat, în cadrul rubricii sale ,,Meridiane’’ susținută în revista ,,Contemporanul’’(seria George Ivașcu) prezentării unor personalități marcante ale literaturii occidentale. Demers care a fost posibil și datorită relativei, dar realei, deschideri politice și culturale din acea perioadă. La fel de adevărat fiind și că, după ce funestele Teze din iulie 1971 au început să își producă efectele, scriitorul și omul de cultură A E Baconsky s-a delimitat ,deschis, de cultul personalității care începuse a-și produce efectele.Din păcate, AE Baconsky a murit în împrejurări tragice, la cutremurul din martie 1977, dar cărțile sale, cu adevărat reprezentative, rămân, sunt citite și prețuite așa cum o bine-merită.Motiv pentru care, o vreme am crezut că ele vor fi și pentru fiul său acea admirabilă,,avere pentru educație’’ despre care și face trimitere într-o carte a sa.
De unde și întrebarea de elementar bun simț: ce ar fi fost dacă, acum, am fi discutat despre A E Baconsky luând ca reprezentative pentru opera sa numai și numai jalnicele sale versificații dintr-o anumită perioadă?Nu am fi dat dovadă de obtuzitate, de rea credință și de intoleranță și, în acest fel, am fi venit în contradicție cu normele și uzanțele unei abordări democratice, moderne? Din păcate, fiul acestui adevărat domn al literelor românești nu pare să fi deprins această lecție de toleranță și de dialog , de vreme ce îl supune pe Tudor Gheorghe unui linșaj mediatic în maniera demascărilor publice ale dușmanilor de clasă.
În tot, procesul de factură curat neoprolekultistă la care este supus în acest zile Tudor Gheorghe reprezintă- sau ar trebui să reprezinte!- un foarte serios semnal de avertisment despre recrudescența fanatismului și ,,gândirii unice’’, care, sub pretextul apărării și promovării valorilor societății democratice, moderne, recuperează mentalități și practici ale totalitarismului de diverse facturi ideologice. Mentalități și practici pe care, după cum o demonstrează și linșajul mediatic la care este supus Tudor Gheorghe, vor să ni le impună acești veritabili ,,chiaburi culturali’’ despre care vedem că ,,se arat- a fi, elemente tot mai dușmănoase’’.