În România, creditul nu duce la dezvoltare

Creditul este neîndoios un vector al dezvoltării. Ceea ce este în teorie valabil este şi în practică, dacă anumite cerinţe structurale, concurenţiale şi, de ce nu, şi morale sînt îndeplinite. La acest capitol, creditul stă cam prost, din mai toate punctele de vedere, în România.

Creditul este neîndoios un vector al dezvoltării. Ceea ce este în teorie valabil este şi în practică, dacă anumite cerinţe structurale, concurenţiale şi, de ce nu, şi morale sînt îndeplinite. La acest capitol, creditul stă cam prost, din mai toate punctele de vedere, în România.

În România nu se respectă regula de bază "deposits make loans" (creditele se dau din depozite). Volumul creditelor surclasează în România volumul depozitelor prin aducerea de bani din afară pentru a fi împrumutaţi în România, vehiculul fiind băncile care formează sistemul bancar şi care sînt toate subsidiarele locale ale unor bănci străine. S-ar zice că este chiar bine! Se pot împrumuta astfel clienţilor din România mai multe resurse decît cele de care se dispune în România. Nu este deloc aşa! Aducîndu-şi bani din afară pentru împrumuturi, băncile străine nu mai sînt neapărat interesate de atragerea disponibilităţilor de bani de pe piaţa românească. Drept consecinţă, se pot menţine diferenţe imense, neuzuale şi neconcurenţiale, între dobînzile la credite şi dobînzile la depozite, care asigură profituri uriaşe băncilor, dar care sînt demolatoare pentru clienţii din România, transformîndu-i pe aceştia în victimele unui fel de cămătărie modernă. Tot ca urmare, piaţa nu este de fapt concurenţială. Sistemul bancar nu poate fi guvernat prin dobîndă. Iar Banca Naţională, pentru a influenţa sistemul bancar, foloseşte aproape degeaba dobînda, avînd la dispoziţie în scopurile sale doar mijloace administative, bineînţeles vehement criticate de către bănci.
În mod firesc, creditele acordate de bănci sînt îndreptate către sectoarele care oferă profit lejer şi rapid. Grosul copleşitor al creditelor acordate companiilor se îndreaptă către imobiliar, retail şi administraţia publică. Industria este prezentă în proporţii derizorii, iar agricultura este practic absentă. Nimic de reproşat din acest punct de vedere băncilor străine. Ele au venit în România să facă profit, şi nu să dezvolte România. Că România are nevoie de finanţări în industrie şi agricultură nu este treaba băncilor străine din România. Încă o dată, clar: nimic de reproşat acestora! Dar faptul nu înseamnă că finanţările băncilor străine din România duc la dezvoltarea României. Nu duc!
Nici n-au cum să ducă în condiţiile actualelor coordonate şi structuri ale acestor finanţări.

Structura creditului zis "corporate" este doar un aspect şi nu cel mai important şi relevant. Per ansamblu, creditul neguvernamental (adică cel acordat structurilor neguvernamentale) este dominat, ca o anomalie extrem de păguboasă pentru economie, de creditul de consum. Şi, esenţial de subliniat, desfăşurîndu-se cu o viteză ameţitoare, nici un proces economic (şi, înainte de tote, cel al producţiei) nu poate ţine pasul cu efectele de expansiune a consumului pe care acest credit le provoacă. Astfel, creditul de consum, în condiţiile în care se extinde în România, duce la o dezarticulare a economiei, pur şi simplu pentru că adînceşte consumul fără producţie. Neexistînd acoperirea producţiei interne, consumul indus de creşterea creditului este acoperit din import. Astfel încît creditul de consum din România a ajuns un factor (principalul) al ruinătorului deficit extern. Creşterea economică – pe care, fără îndoială, creditul o determină în România – este, din păcate, una nesănătoasă, pentru că se bazează pe dezarticularea economiei şi pe adîncirea deficitului extern.