x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ieri am avut iarăşi 19 ani!

0
Autor: Marian Nazat 04 Iun 2010 - 00:00
Ieri am avut iarăşi 19 ani!


Ieri s-a săvârşit un ditamai miracolul: am avut din nou 19 ani! Nu vă vine să credeţi, e firesc, căci minunile pogoară rar pe pământ. Ei bine, chiar astfel s-a întâmplat şi nu exagerez cu o iotă. Da, ieri, în cancelaria liceului din Turnu Măgurele, unde ne-am întâlnit după 30 de ani, am fost iarăşi adolescent.

M-am simţit la fel ca atunci, înconjurat de fetele şi de băieţii din generaţia 1980, înghesuiţi de-a valma în emoţia revederii. Însă nici ei nu se schimbaseră, de parcă vrăjitoria asta ne ţinuse pe toţi captivi tinereţii veşnice. Erau aceiaşi inşi superbi şi senini, neastâmpăraţi şi optimişti. Cam aşa arătau liceenii în anii atât de huliţi azi şi zău dacă nu-mi este dor de timpurile alea.

De candoarea juvenilă de altădată, necunoscută de copiii noştri, grăbiţi să se maturizeze şi să-şi risipească inocenţa în hăţişurile modernităţii sclipicios-vulgare şi superficial-violente. Parcă trecuse doar o recreaţie de când ne despărţiserăm, într-o vară dospită de speranţe clocotitoare. Iar vara aceea durează şi acum, de vreme ce n-am plecat deloc din curtea şcolii. Am rămas acolo, ca nu cumva pârdalnica vârstă să ne prindă dindărăt şi să ne pocească.

Ce mai scamatorie, să scapi dintr-odată de trei decenii de viaţă şi să-ţi regăseşti juneţea părelnic asfinţită! O clipă măcar, întrucât iluziile nu costă nimic, şi le poate permite oricine. La urma-urmei, de-aia ne-am şi adunat la liceu, să sfidăm legile biologice şi să ne desfătăm sufletele în duioasa tulburare.

Deşi, mărturisesc ruşinat, am ezitat îndestul, speriat de perspectiva deschisă de guvernarea "datoriilor suverane" şi-a "stării de calamitate". Păi, cui îi este la îndemână să zăbovească laolaltă, niscaiva ceasuri, cu atentatorii la siguranţa naţională a patriei? Or, la sărbătoare au participat, cum altfel?, şi dascălii de odinioară, retraşi la pensie, câţi n-au păşit dincolo. Vasăzică, îngăduindu-i, ne riscam propria securitate şi nu-i simplu defel să renunţi la tine.

Dumnezeule, de ce era nevoie de o umilinţă în plus pentru pensionarii români, nu le ajungea condamnarea la bătrâneţe? Atenţionat grav de alde Boc, m-am apropiat cu oareşce strângere de inimă de profesorii colilii şi i-am cercetat cu precauţie înmulţită. Să-i surprind în flagrant de crimă la ordinea de drept portocalie, nu de altceva. M-am convins repejor că doamnele şi domnii care ne-au temperat excesele adolescentine n-au de gând să ne arunce în aer cu genţile doldora de primejdioasele cupoane "nesimţite"!

Dimpotrivă, la catedră şedeau nişte oameni batjocoriţi la senectute de un regim cinic, nişte pensionari paşnici, izgoniţi din demnitate de un viitor prevestitor de nenorociri. M-a durut amărăciunea citită în privirile lor albite şi uşor tremurânde, slăbite de noile, globalizantele griji. I-aş fi mângâiat îndelung şi recunoscător, dar cine a pomenit ca elevii cu educaţie utecistă să încalce regulamentul şcolar şi să-şi ofenseze profesorii? M-am abţinut anevoie, rugându-mă totodată pentru sănătatea mintală a celor de la putere, serios zdruncinată de crizele financiar-epileptice.

Deodată, nedreptatea abătută asupra corpului didactic şi nu numai m-a făcut să resimt apăsător povara deceniilor scurse de la ultimul clopoţel. Brusc, printr-o metamorfoză stranie, sala s-a umplut cu femei şi bărbaţi săriţi vârtos de 40 de ani, majoritatea bugetari. Deh, spiritul întreprinzător ne-a ocolit în perioada formării, epoca planificării şi generalizării absolute n-a cultivat şi iniţiativa particulară.

O boare de blazare a mişcat perdelele şi ne-am trezit în realitatea spintecată de strigoii austerităţii. Bucuria ni s-a veştejit în cutele săpate de multele prefaceri postdecembriste, şi-o pasăre uriaşă, cu pinteni ascuţiţi, s-a rotit spăimos deasupra-ne, gonindu-mă din visul început seducător. Afară, soarele dogorea, ţâşnind din fiecare crăpătură a părăginitului lăcaş modelator de caractere şi cariere exemplare.

Aripa veche de aproape un secol zăcea părăsită şi dărăpănată, încinsă cu sârme avertizând pericolul prăbuşirii iminente a construcţiei. O bucată, cea în care demult existau un sofisticat cabinet de limbi străine şi laboratorul de biologie, a dispărut. Cealaltă parte, o ruină, se căzneşte să reziste pe verticală, hâţânată din temelia şubredă de dispreţul nutrit de preşedintele Băsescu pentru sistemul neaoş de învăţâmânt.

Destui "tâmpiţi" îi împărtăşesc pornirea nimicitoare, nebăgând de seamă că ţara se năruieşte în hăhăielile individului aflat adesea "sub influenţa băuturilor alcoolice". Imaginea delabrantă a clădirii Colegiului "Unirea" e tocmai simbolul României actuale, o Românie surpată şi tristă.

Revin înăuntru, deoarece dirigintele îmi strigă numele la catalog. Mă ridic şi redevin elevul dintotdeauna, nonconformist, revoltat şi timid în lucrurile profunde. E totuşi aniversare, greva nu trebuie lăsată să ne suspende veselia revederii. Şi ştiţi ceva, norocul mi-a surâs, fiindcă, în definitiv, am trăit patru ani lângă cei mai frumoşi şi deştepţi colegi, cu dascăli pe măsură!

La dracu' cu prezentul, soarta ne-a iubit dăruindu-ne amintiri generoase, care ne cheamă mereu în trecutul îndepărtat. Din ce în ce mai îndepărtat, din păcate...
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de