Împrieteniri în spital

O mulţime de întâmplări din spitalele prin care am trecut, nu mai des ca un om în general sănătos, le ţin minte cu deamănuntul. Uneori, la masă şi la o cafea cu medici, le evoc, dar numai pe acelea care suportă un dram de umor. În restul timpului, le ţin într-un seif al memoriei cu aceeaşi teamă respectuoasă cu care ocolesc străzile cu spitale. Am sentimentul că orice dinadins, într-o discuţie despre boli, şi orice relatare foarte personală a unor zile de zacere stârneşte jivina. Fiindcă asta e maladia care atacă din senin, o jivină la pândă, căreia nu-i place deloc să-i dai cu sâc, după ce pleci acasă. Te ţine minte toată viaţa.

Când simt totuşi nevoia să mă descarc, aşa cum mă descarc de realitatea imediată, de oboseala şi de nimicniciile ei scriind, povestind, au întâietate împrietenirile, pe cât de repezi şi de neforţate, pe atât de ciudate, cu vecinii de pat sau cu suferinzii, care băteau noaptea ca nişte stafii coridoarele. Şi spun ciudate, întrucât amiciţiile care se leagă în spitale, în condiţiile acelea pline de nelinişte şi adesea de disperare, sunt doar prin excepţie continuate după externare. Telefonezi odată, de două ori, eşti sunat odată, de două ori şi gata. De parcă ai vrea să forţezi trecerea timpului, să te depărtezi de zilele stresante de internare, îndepărtându-te de oamenii pe care i-ai cunoscut şi de poveştile lor. Mai ales de poveştile lor.

Unul din motive ar fi că aflăm despre ei, ca de altfel şi ei despre noi, lucruri care ne angajează sufleteşte mai mult decât obişnuim. Pe o doamnă arătoasă şi mândră, având o funcţie importantă în administraţia Casei Scânteii, am întâlnit-o - într-un miez de noapte, în care mă lipeam cu spatele de caloriferele de pe coridor, ca să îmblânzesc cumva o scârbă de piatră la rinichi - plânsă, trasă la faţă, într-un halat lălâu, care o făcea egala unor bolnave trecute şi nevoiaşe. Am stat de vorbă, am făcut schimb de drame, în câteva rânduri a uitat de operaţia grea care o aştepta şi a râs.

Ce bine mi-a fost cu dumneata, mi-a zis la despărţire, simţeam că mă prăbuşesc. Nici nu ştii cât îţi mulţumesc!

După intervenţia majoră la stomac, pe care a suportat-o, a fost dusă într-unul din "separeurile" pentru ştabi şi pacienţi privilegiaţi de la etaj şi n-am mai avut ocazia să discutăm despre noroc şi despre doctorii cei buni, care ne trimiteau acasă rezolvaţi.

Câteva săptămâni mai târziu, mi-am luat inima în dinţi şi am intrat în antecamera marelui său birou de directoare, unde era păzită de două secretare. Când, într-un târziu, una din fete mi-a zis "Poftiţi, tovarăşa vă primeşte", am dat de aceeaşi femeie arătoasă şi mândră, care m-a fixat cu detaşarea unui şef, ştiind pentru ce vin angajaţii în audienţă. Pur şi simplu nu mă recunoştea sau nu făcea legătura între bărbatul din faţa ei şi confidentul providenţial de dinaintea operaţiei. Sau poate uitase totul, fiindcă voise să uite. După o emoţie peste puterile omului, mulţi fac curat în memorie.

Care-i problema?, a binevoit ea să mă întrebe. Am răspuns rece: Mă iertaţi, am greşit uşa. Şi am plecat. Ulterior, când mi-a mai trecut supărarea, m-am întrebat, amintindu-mi cât de urâtă şi de vulnerabilă era în halatul acela vişiniu de spital: Dar oare eu, cum arătam?