De la o vreme, impusc din nou oameni rau. In gand, bineinteles.
Si nu toata ziua, ci numai inainte de a adormi. Politicieni, afaceristi verosi, vedete, venetici, impresari.
Ultima data, cand am crezut ca, gata, pot sa ma culc linistit, sa nu mai impusc, a fost dupa impuscarea lui Ceausescu. L-am executat si eu in nenumarate randuri, seara de seara. Ma satisfaceam, mai bine zis, sufleteste pregatindu-ma sa apas pe tragaci, dar n-am apucat niciodata sa-l ciuruiesc. Imi era de ajuns sa ma gandesc cum ar fi mai bine s-o fac, ca sa nu fiu prins. In acest delir consolator, m-am oprit mereu la jumatatea scenariului. Adormeam, pur si simplu, insa cred ca ma lua somnul pentru ca mintea mea nu se incumeta sa mearga mai departe, la ce va fi dupa.
Cel mai des isi exprima lehamitea si nevoia de a-si lua lumea-n cap taximetristii. Pentru cei mai multi taximetristi, pasagerii sunt niste duhovnici de un sfert de ceas. Li se spovedesc si apoi duhovnicii dispar, o data cu sentimentul de culpa doar partial rezolvata al marturisitorului. E ca si cum s-ar descarca de toate gandurile amare in fata unui zid, iar daca nu e zid, ci e om, parca-i mai bine. Putini sunt taximetristii cu care, daca deschizi vorba, ca si cum tu li te-ai marturisi lor, sa nu-ti spuna ce au fost ei inainte. Nu munca pe care tocmai o fac le da starea, pe care o putem numi profesionala, de frustrare amestecata cu resemnare si sila de lume, ci faptul ca nu intrevad nici macar in viitorul mai indepartat o solutie. Faptul ca viitorul n-are nici o definitie. E o lunga, o nesfarsita orbecaiala in prezent.