Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Primul job, ca să zic aşa, l-am avut la vârsta de 12 ani. Job înseamnă ocupaţie, treabă, ceva de lucru şi nu neapărat în meseria ta. Autohtonii, aşezaţi de câteva generaţii în America, se ţineau de o profesie toată viaţa, dar imigranţii trebuiau să se mulţumească şi cu job-uri.
Vecina unui unchi l-a auzit cum mă lăuda, fiindcă eram bun la învăţătură şi mi-a propus să vin de două ori pe săptămână ca să-l îndemn pe fiu-su la carte. Băiatul avea 10 ani şi nu era îndărătnic, dar era cam bleg. Doamna Marioara era singura femeie de pe stradă căreia i se spunea doamnă. Job-ul meu consta în citit şi scris împreună cu blegul din clasa a III-a. Ar fi urmat ca pentru străduinţă să primesc 5 lei în fiecare sâmbătă.
Pe vremea aceea, cu 5 lei cumpărai o carte mai groasă.
Cunosc preţul cărţilor de atunci, deoarece pentru asta dădeam meditaţii, ca să-mi cumpăr câteva cărţi de-ale autorilor, despre care toţi îmi ziceau că erau cei mai mari. Primul pe listă ar fi fost Alecsandri. Nimeni nu-mi spunea de ce era atât de mare Alecsandri, dar cum i se pomenea numele, maturii, fie că erau învăţători, fie de-ai casei, dădeau ochii peste cap şi oftau ca la pomenirea unei plăceri deasupra celor obişnuite. În mintea mea, poeziile lui Vasile Alecsandri ar fi trebuit să fie mai ceva ca saramura de crap. În cartier, două erau plăcerile în absolut: saramura de crap şi mititeii la grătar.
Aş fi preferat să primesc cei 5 lei în prima sâmbătă, dar fiindcă doamna Marioara nu s-a grăbit să mi-i dea, m-am considerat angajat din oficiu şi pentru a doua săptămână. Sâmbătă, iarăşi m-am neliniştit niţel, pentru că doamna Marioara mi-a zis "La revedere, drăguţule", fără să-mi dea cei 10 lei, însă mi-am spus că după a treia săptămână o să încasez 15, ceea ce nu era tocmai rău. După a patra săptămână, i-am zis unchiului meu că doamna Marioara se face c-a uitat.
N-aveam nici o îndoială că umbla să mă păcălească. Era o iarnă grea, trebuia să înot o jumătate de ceas prin nămeţi şi, la cât se dădea de emoţionată doamna Marioara când mă vedea intrând pe uşă cu obrajii îngheţaţi, nu putea să nu observe că prestam o muncă. Când s-a întors de la doamna Marioara, unchiul a fluierat victorios o bancnotă de 5 lei. A naibii hapsână, a zis unchiul, dar uite că ţi-am scos bănuţii! Trebuia să-mi dea 20, nu 5, am zis.
O să scoţi tu 20 de lei de la calica asta când o să-mi văd eu ceafa, a zis unchiul. Zi mersi că a dat şi atât. N-am zis mersi, iar singurul folos pe care l-am avut din primul meu job a fost că mi-am dat seama devreme de adevărata păcăleală: Alecsandri nu-şi merita banii pe poeziile lui. Trecând anii, cu amintirea acelei mari dezamăgiri mereu proaspătă şi plină de preveniri, mi-am dat seama ce am câştigat pierzând. Există un câştig în orice pierdere şi o pierdere în orice câştig. Mi-am dat seama că oamenii mari nu-i socotesc pe copii tot oameni. Că oamenii mari cred că trebuie să fii om mare ca să realizezi dimensiunea unei potlogării. Dacă ar şti că un copil nu uită toată viaţa prima dezamăgire, în relaţiile sale cu cei maturi, poate ar fi mai prudenţi.
Ca să nu zic mai deştepţi.
Citește pe Antena3.ro
