Intoarcerea la popor a fiului risipitor

in spaţiul mitic romanesc şi-au găsit loc numeroase "intoarceri" cu ritmuri arhaice şi valoare de simbol. Sfarşitul transhumanţei e o intoarcere de toamnă, in vreme ce păsările călătoare se intorc primăvara, şi muncitorii romani de peste hotare se intorc de Sărbători. Iar Traian Băsescu se intoarce la popor in fiecare clipă in care cineva il ia la rost. Expresia lui a făcut epocă.

In spaţiul mitic romanesc şi-au găsit loc numeroase "intoarceri" cu ritmuri arhaice şi valoare de simbol. Sfarşitul transhumanţei e o intoarcere de toamnă, in vreme ce păsările călătoare se intorc primăvara, şi muncitorii romani de peste hotare se intorc de Sărbători. Iar Traian Băsescu se intoarce la popor in fiecare clipă in care cineva il ia la rost. Expresia lui a făcut epocă. Pentru unii, ea are o valoare aproape religioasă, pentru alţii e subiect de băşcălie. Subiect de studiu nu pare a fi pentru nimeni, aşa că mi-am propus să studiez eu această "intoarcere". Foarte pe scurt.

De la bun inceput un lucru e clar. Dacă Traian Băsescu se intoarce la popor, inseamnă că el a fost plecat de acolo, cel puţin pentru o vreme. Unde anume nu e greu de ştiut. in ultimii ani, preşedintele a făcut echilibristică pe axa imaginară cu Washingtonul şi cu Londra, s-a luptat cu ruşii la Marea Neagră, a sărbătorit victorii in carciumi, a făcut strategii in alte carciumi, şi-a căutat de sănătate la Viena şi a studiat complicatele ritualuri de imperechere la licuricii mari. Nici o legătură cu poporul in toate astea, deci gestul lui Traian Băsescu e justificat ca orientare. Din cand in cand e bine să mai treci şi pe acasă, să vezi ce mai face poporul.

O a doua problemă, mai spinoasă, ţine de insăşi gazda discutatei intoarceri. Despre ce popor e vorba? E clar, de pildă, că Traian Băsescu a fost votat de popor. Tot de popor par a fi aleşi şi cei o sută şi ceva de parlamentari care au votat impotriva suspendării. Cei 322 care au votat pentru suspendare nu au fost aleşi sigur de poporul la care se intoarce preşedintele suspendat. Ei par a fi rodul unei opţiuni de tip alchimic, o generaţie aproape spontană cu care ne-am trezit brusc şi brutal pe băncile Parlamentului, eventual trimişi acolo de spriduşi. Complicată treabă, pentru că in 2004 o parte din cei 322 au fost votaţi de oameni (popor), care l-au votat şi pe Băsescu.

Un cunoscut cronicar de fotbal titra deunăzi, privind la ceea ce se intamplă, "Parlament - popor, 1-0". Avem de a face cu un dribling logic, cu un fault la adresa bunului-simţ. Aici devine clar că democraţia reprezentativă nu mai există, decizia politică e un meci continuu intre cei aleşi, de nu se ştie cine şi cei care au ales nu se ştie ce.

Concluzie inevitabilă: poporul la care ne intoarcem e poporul care ne convine. Avem popoare mai mici sau mai mari, mai vechi sau mai noi, mai tăcute sau mai gălăgioase. Avem poporul ONG, poporul SMS, poporul Internet, poporul iscălit pe garduri. Avem popoare de o emisiune, popoare de o pagină, popoare de o serbare, poporul din Piaţa Universităţii, poporul de 100 de romani de la Paris. Avem poporul PSD-ist - care cere conducerii chiar măsurile dorite de conducere, poporul portocaliu - care e majoritar şi atunci cand pierde, poporul UDMR-ist - care ii reprezintă pe toţi maghiarii, sau poporul UCM-ist - care ii reprezintă pe ceilalţi toţi maghiarii. Cand nu a votat cum trebuie, poporul e o masă de bizoni. Cand ia decizia corectă, avem de a face cu poporul inţelept şi maturizat. Ceauşescu avea mereu "un popor minunat", pentru că el lua toate deciziile.

Felul cum e folosit "poporul" in acest moment e o manipulare dusă insă mult prea departe. Traian Băsescu are nevoie de un popor starnit impotriva tuturor. Dacă numai o sută de oameni (şi sunt mult mai mulţi) nu ar fi de acord cu preşedintele şi tot nu am putea vorbi liniştiţi despre "poporul trădat". In acest moment noi trebuie să răspundem la o intrebare: mai poate funcţiona statul in blocajul generat de Traian Băsescu? O parte din societate (un popor) spune că nu. Cealaltă parte (alt popor) spune că da. Ea ne intreabă, pe drept cuvant, cum punem intrebarea. După 17 ani de la comunism, noi nu folosim democraţia, ci libertatea discutabilă de a o tot pune in discuţie, atunci cand acest lucru ne convine.