"La bătrâneţe pot spune că nu ştiu nimic"

Se spune că Socrate a declarat pu­blic într-o zi: "Când eram tânăr, credeam că ştiu tainele alcătuirii vieţii. Mai târziu, când eram adult, credeam că mai am câte ceva de învăţat, iar acum, la bătrâneţe, pot spune că nu ştiu nimic". În ziua aceea, Oracolul din Delphi l-a declarat pe Socrate cel mai înţelept om din lume. Cei care-l ascultaseră pe Socrate, dar şi pe Oracol, erau derutaţi. "Nu se poate să nu ştii nimic, tocmai astăzi Oracolul te-a declarat cel mai înţelept om din lume şi el n-a greşit niciodată. Trebuie să fie aici o neînţelegere", au zis oamenii şi s-au dus din nou la Oracol. "Socrate tocmai a declarat că nu ştie nimic, iar tu spui că-i cel mai înţelept om din lume. Cum se poate una ca asta?" Iar Oracolul a replicat râzând: "Tocmai din cauza asta l-am declarat pe Socrate cel mai înţelept om din lume, tocmai pentru că a atins culmea înţelepciunii în clipa în care a înţeles că nu ştie nimic!".

Asta-i culmea înţelepciunii. Momentul în care omul înţelege că "nu ştie nimic". O spun toţi marii iluminaţi ai lumii. Până la un punct, ţi se pare că ştii. Când eşti tânăr, ţi se pare că existenţa-i dezvăluită întru totul. Tu ştii totul. Tu ai răspunsul pentru toate întrebările. Când eşti tânăr, crezi că vei găsi tu răspunsul, chiar dacă nu-l ai pe moment. Tinereţea are de parcurs nişte etape de asimilare, de învăţare, de înţelegere, de căutare, şi asta-i bine. Fiecare experienţă din tinereţe se înregistrează undeva, pe tărâmul nevăzut al fiinţei care experimentează şi aceasta-i forma esenţială de învăţare. Până pe la 30 de ani înregistrăm experienţele vieţii, după 30 de ani începem să "ascultăm" ceea ce am înregistrat până atunci. Aşa devenim propria noastră melodie, aşa înregistrăm suferinţa, iubirea, ura, nefericirea sau bucuria. Într-adevăr, când suntem tineri ştim totul, mai puţin faptul fantastic că ceea ce ştim este mai degrabă ceea ce credem că ştim. După 30 de ani intrăm într-o etapă nouă. Din acest punct ne ghidează amintirile înregistrate în subconştient. Aminti­r­­ile ne determină comportamentul, reacţiile, emoţiile, vieţile.

Numai într-un târziu, la bă­trâ­ne­ţe, dacă suntem norocoşi, dacă ne afundăm consistent, tulburător şi cu perseverenţă în căutarea de sine, în procesul de înţelegere şi cunoaştere, ne îndepărtăm de casetele înregistrate în trecut. Ne lepădăm de percepţiile mentale prin care am crezut că lumea-i mare sau mică, pătrată sau albastră, că suferinţa-i eternă sau visele nu se împlinesc niciodată. Ne lepădăm de credinţe şi convingeri până ce atingem starea de inocenţă, până ce ajungem din nou... copii. Până ce ajungem copii înlăuntrul nostru. Până ce putem spune cu inocenţă; acum ştiu că nu ştiu nimic. Asta face diferenţa dintre inocenţa copilului şi inocenţa înţeleptului; copilul nu ştie că-i inocent, pe când înţeleptul este conştient de starea sa. Copilul nu ştie că nu ştie, înţeleptul ştie că nu ştie! Poate că asta a vrut să spună şi Iisus prin expresia "Fericiţi cei săraci cu Duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor". Nu era o afirmaţie care proslăvea ignoranţa, ci una care amintea puterea inocenţei. Fiinţa umană nu poate cunoaşte inocenţa, atâta vreme cât rămâne cu atenţia orientată către lume. Purificarea minţii ne conduce către inocenţă. Iar mintea nu-i purificată până ce nu pune săbiile în teacă, până ce nu renunţă complet, total şi pentru totdeauna la pretenţia că "ştie".

Aşadar, ceea ce ştim devine pro­blema noastră. Pe drumul către noi înşine, ajungem într-un punct în care înţelegem că trebuie să abandonăm tot ce ştim cu mintea pentru a atinge starea de inocenţă a înţeleptului. Pentru asta nu-i îndeajuns să spunem raţional: "nu ştiu", cât să trecem prin angoase, prin suferinţă, prin foc şi pară existenţială, căci în acest proces de purificare se ascunde izbăvirea. Ce-i drept, e greu. Dar vin momente în viaţă, vin clipe în care nimic nu mai funcţionează, când pare că nu mai avem răspunsuri şi pare că nu mai ştim nimic. Tocmai atunci, în acele momente, mintea clachează, mintea se simte învinsă, dar tot atunci Dumnezeu câştigă. Dumnezeu se apropie de noi pe măsură ce renun­ţăm la credinţa că ştim. Smerenia minţii face flori în inimă. Mintea smerită "ştie că nu ştie" şi de aceea face din om, fie el Socrate sau oricare altul, cel mai înţelept om din lume! Aici e capătul drumului pentru toţi aceia care vor să se cunoască pe ei înşişi; inocenţa, dar nu ca stare a copilului, care nu ştie că nu ştie, ci ca stare a înţeleptului, care ştie – în sfârşit – că nu ştie nimic.