Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Pământ eşti şi-n pământ vei merge!” rosteşte apăsat şi cutremurător preotul, făcând să se zguduie aerul. Şi să tremure prapurii. Şase la număr, învârfuiţi deasupra adunării îndoliate. Femeile şi bărbaţii strânşi de-o parte şi de alta a sicriului împietresc dintr-odată. Se închină temători, cu privirile înnourate. Când mi-o veni rândul?, se întreabă fiecare în sine, împovărat de soarta sorocită deja. „Prăpăditul întru Domnul s-a mutat acum din moarte în viaţă”, ne consolează pios clericul, dar cine îl crede? Cine să-l ia în serios, de vreme ce omenirea n-a cunoscut decât o mutare, una, atât: din viaţă în moarte, şi nu invers!
Terminaţi cu sfruntata minciună, nu ne mai amăgiţi cu viaţa aia de apoi! Lăsaţi deşertăciunea să-şi ostoiască mendrele până la capăt, n-o mai pitiţi sub vorbe prefăcute şi mieroase! Saducheul din mine nu se va lepăda vreodată de credinţa în veşnicia morţii. Cum să mă iluzionez că voi trăi după ce carnea-mi va fi ţărână sau cenuşă, cotropită de viermi ori spulberată de vânt? Cum, spuneţi-mi voi, poate că mintea mea nu pătrunde dincolo de buza mormântului?! Un cocoş cântă nestingherit în fundul curţii, nepăsător la tragismul momentului. Îl simt fericit şi deszălogit de fricile noastre, departe de bălmăjeala bisericească.
Dintr-un pom îl îngână un guguştiuc, moleşit de soarele primăverii. E cald aici, la Orţişoara, la o aruncătură de băţ de Timişoara. Lumina strălucitoare a miezului de zi sporeşte misterul umbrelor ce se clatină la orice adiere. Au înflorit zambilele, şi iarba se zgâieşte la noi, veselă şi verde. Vai, şi nu înţelege deloc tristeţea ce ne-a copleşit, catranul ce se scurge din sufletele fărâmiţate ce suntem. De undeva se iveşte o arătare abia mişcându-se. Păşeşte opintit, în veştmintele-i negre, sprijinindu-se anevoie în toiag. Trece printre şirurile de momâi smolite, cocoşată şi ireală, de parcă ar fi chiar moartea. Nimeni n-o opreşte, toţi se trag îndărăt, ca nu cumva să-i atingă, să-i uşureze de suflare.
Nuu!, strig revoltat înlăuntru-mi, moartea nu poate fi bătrână şi neputincioasă! Nenorocita este tânără şi în putere, umblă sulemenită de ne suceşte minţile, că altcumva nu i-am cădea în mreje fără osebire! Mă scutur de vedenii tocmai în clipa în care mogâldeaţa prinde cu degetele noduroase voalul ce acoperă tronul şi pune lacrimi în faţa morţii. Rotocoale de abur se rostogolesc din copârşeu, domoale şi pieritoare, părând sufletul plecat în a din urmă călătorie.
Da’ de unde, e fumul cădelniţei rotite să ne purifice şi să gonească duhurile rele. „Stai o clipă la hotare/ Să vezi lacrime amare”, şopteşte tulburător corul popesc, răscolind procesiunea. Lumea se aşază pe plâns şi satul întreg e un bocet mut şi demn. Mulţimea seamănă cu o mare clipocindă. Ehe, la mine, în sud, mortul e jelit cu vorbe, cu ţipete sfâşietoare. I se povesteşte cazna pământeană, şi fanfara amplifică jalea. O sălbăticie nenarabilă a durerii, barbarie, nu altceva! În Banat, lucrurile se întâmplă altfel, e o măsură, o stăpânire a disperării care mă duce cu gândul la civilizaţiile catolice ce-au ordonat localitatea timişană. Din pricina asta slujba se săvârşeşte în bătătură şi nu la „biserica din răzoare”, cea păstrătoare a românismului în veacuri de răstrişte.
Ortodoxismul şi-a ridicat lăcaş la Orţidorff târziu, prin 1970, şi de aceea s-a pomenit cinstirea răposatului în obor, ca o serbare câmpenească. Pe atunci trăiau în vatra aceasta doar câteva familii de băştinaşi, restul erau teutoni. Azi este pe dos, aidoma timpurilor şi, din nefericire, nemţii au luat cu ei ordinea şi chiverniseala, bunăstarea. Nouă ne-au lăsat proastele obiceiuri şi aplecarea spre lene, spre tânjală. Mă retrag niţel şi o iau pe uliţa largă, să-mi dezmorţesc trupul înţepenit şi încordat. În gospodăriile învecinate oamenii nu se sinchisesc de dispariţia consăteanului lor. Deretică de zor, îşi primenesc grădinile, petrec, trăiesc deci, moartea de alături nu-i priveşte, e treaba altora deocamdată.
De ce, Creatorule, nu încremeneşti măcar o secundă curgerea vieţii când se sfârşeşte un om, de ce? „Pământ eşti şi-n pământ vei merge!”, tună iarăşi insul în sutană, îşi închide cărţulia şi zice un „Amin” de înmărmurim brusc. Sicriul este urcat în dubiţă „şi de groapă se apropie”, împodobit cu jerbe şi flori. Îmi cuprind în braţe aproapele deznădăjduit şi-i adulmec inima sfărâmată. Şi-a pierdut tatăl şi, deodată, s-a căscat un gol rău prevestitor între el şi hârcă, nu mai este altcineva la mijloc. A rămas orfan de-un părinte prietenul meu, Radu Ilina, şi nu există leac să-i vindece suferinţa.
Citește pe Antena3.ro
Cortegiul porneşte înspre cimitir, solemn şi spăşit, pustiind curtea. Creştinatul Gheorghe, fruntaş din Orţişoara, s-a mutat pentru totdeauna în moarte şi nici chip să se înapoieze, nu-i băgaţi în seamă pe popi. Dumnezeu să-i ierte!
