Lacrimi în faţa morţii

„Pământ eşti şi-n pământ vei merge!” rosteşte apăsat şi cutremurător preotul, făcând să se zguduie aerul. Şi să tremure prapurii. Şase la număr, învârfuiţi deasupra adunării îndoliate. Femeile şi bărbaţii strânşi de-o parte şi de alta a sicriului împietresc dintr-odată. Se închină temători, cu privirile înnourate. Când mi-o veni rândul?, se întreabă fiecare în sine, împovărat de soarta sorocită deja. „Prăpăditul întru Domnul s-a mutat acum din moarte în viaţă”, ne consolează pios clericul, dar cine îl cre­de? Cine să-l ia în serios, de vreme ce omenirea n-a cunoscut decât o mu­tare, una, atât: din viaţă în moarte, şi nu invers!

Terminaţi cu sfruntata min­ciună, nu ne mai amăgiţi cu viaţa aia de apoi! Lăsaţi deşertăciunea să-şi os­toiască mendrele până la capăt, n-o mai pitiţi sub vorbe prefăcute şi mi­e­­roase! Saducheul din mine nu se va lepăda vreodată de credinţa în veş­ni­­cia morţii. Cum să mă iluzionez că voi trăi după ce carnea-mi va fi ţărână sau cenuşă, cotropită de viermi ori spul­­berată de vânt? Cum, spuneţi-mi voi, poate că mintea mea nu pă­trunde dincolo de buza mormântului?! Un cocoş cântă nestingherit în fundul curţii, nepăsător la tragismul mo­mentului. Îl simt fericit şi des­ză­lo­git de fricile noastre, departe de băl­mă­jeala bisericească.

Dintr-un pom îl îngână un guguştiuc, moleşit de soa­rele primăverii. E cald aici, la Or­ţi­şoara, la o aruncătură de băţ de Ti­mişoara. Lumina strălucitoare a mie­zu­lui de zi sporeşte misterul umbrelor ce se clatină la orice adiere. Au înflorit zam­bilele, şi iarba se zgâieşte la noi, ve­selă şi verde. Vai, şi nu înţelege de­loc tristeţea ce ne-a copleşit, catra­nul ce se scurge din sufletele fă­râ­mi­ţate ce suntem. De undeva se iveşte o arătare abia mişcându-se. Păşeşte opintit, în veştmintele-i negre, spriji­ni­ndu-se anevoie în toiag. Trece printre şirurile de momâi smolite, cocoşată şi ireală, de parcă ar fi chiar moar­tea. Nimeni n-o opreşte, toţi se trag îndărăt, ca nu cumva să-i atingă, să-i uşureze de suflare.

Nuu!, strig re­vol­tat înlăuntru-mi, moartea nu poate fi bătrână şi neputincioasă! Ne­no­ro­cita este tânără şi în putere, umblă su­lemenită de ne suceşte minţile, că altcumva nu i-am cădea în mreje fără osebire! Mă scutur de vedenii tocmai în clipa în care mogâldeaţa prinde cu degetele noduroase voalul ce aco­peră tronul şi pune lacrimi în faţa morţii. Rotocoale de abur se rostogo­lesc din copârşeu,  domoale şi pieritoare, părând sufletul plecat în a din ur­mă călătorie.

Da’ de unde, e fumul că­delniţei rotite să ne purifice şi să go­nească duhurile rele. „Stai o clipă la hotare/ Să vezi lacrime amare”, şop­teşte tulburător corul popesc, răs­co­lind procesiunea. Lumea se aşază pe plâns şi satul întreg e un bocet mut şi demn. Mulţimea seamănă cu o mare clipocindă. Ehe, la mine, în sud, mortul e jelit cu vorbe, cu ţipete sfâ­şietoare. I se povesteşte cazna pă­mân­­teană, şi fanfara amplifică jalea. O sălbăticie nenarabilă a durerii, barbarie, nu altceva! În Banat,  lucrurile se întâmplă altfel, e o măsură, o stă­pâ­nire a disperării care mă duce cu gân­dul la civilizaţiile catolice ce-au or­donat localitatea timişană. Din pri­cina asta slujba se săvârşeşte în bă­tă­tu­ră şi nu la „biserica din răzoare”, cea păstrătoare a românismului în vea­curi de răstrişte.

Ortodoxismul şi-a ridicat lăcaş la Orţidorff târziu, prin 1970, şi de aceea s-a pomenit cins­tirea răposatului în obor, ca o serbare câmpenească. Pe atunci tră­iau în vatra aceasta doar câteva fa­mi­lii de băştinaşi, restul erau teutoni. Azi este pe dos, aidoma  timpurilor şi, din nefericire, nemţii au luat cu ei or­dinea şi chiverniseala, bunăstarea. Nouă ne-au lăsat proastele obiceiuri şi aplecarea spre lene, spre tânjală. Mă retrag niţel şi o iau pe uliţa largă, să-mi dezmorţesc trupul înţepenit şi în­cordat. În gospodăriile învecinate oa­menii nu se sinchisesc de dispariţia consăteanului lor. Deretică de zor, îşi primenesc grădinile, petrec, trăiesc deci, moartea de alături nu-i priveşte, e treaba altora deocamdată.

De ce, Creatorule, nu încremeneşti măcar o secundă curgerea vieţii când se sfâr­şeşte un om, de ce? „Pământ eşti şi-n pământ vei merge!”, tună iarăşi insul în sutană, îşi închide cărţulia şi zice un „Amin” de înmărmurim brusc. Si­criul este urcat în dubiţă „şi de groapă se apropie”, împodobit cu jerbe şi flori. Îmi cuprind în braţe aproapele dez­nă­dăjduit şi-i adulmec inima sfă­râ­mată. Şi-a pierdut tatăl şi, deodată, s-a căscat un gol rău prevestitor între el şi hârcă, nu mai este altcineva la mij­loc. A rămas orfan de-un părinte pri­e­tenul meu, Radu Ilina, şi nu există leac să-i vindece suferinţa.

Cortegiul porneşte înspre cimitir, solemn şi spăşit, pustiind curtea. Creş­tinatul Gheorghe, fruntaş din Or­ţi­şoara, s-a mutat pentru totdeauna în moarte şi nici chip să se îna­po­ie­ze, nu-i băgaţi în seamă pe popi. Dumnezeu să-i ierte!