Lacrimi în faţa morţii

„Pământ eşti şi-n pământ vei merge!” rosteşte apăsat şi cutremurător preotul, făcând să se zguduie aerul. Şi să tremure prapurii. Şase la număr, învârfuiţi deasupra adunării îndoliate. Femeile şi bărbaţii strânşi de-o parte şi de alta a sicriului împietresc dintr-odată. Se închină temători, cu privirile înnourate. Când mi-o veni rândul?, se întreabă fiecare în sine, împovărat de soarta sorocită deja. „Prăpăditul întru Domnul s-a mutat acum din moarte în viaţă”, ne consolează pios clericul, dar cine îl cre­de? Cine să-l ia în serios, de vreme ce omenirea n-a cunoscut decât o mu­tare, una, atât: din viaţă în moarte, şi nu invers!

Terminaţi cu sfruntata min­ciună, nu ne mai amăgiţi cu viaţa aia de apoi! Lăsaţi deşertăciunea să-şi os­toiască mendrele până la capăt, n-o mai pitiţi sub vorbe prefăcute şi mi­e­­roase! Saducheul din mine nu se va lepăda vreodată de credinţa în veş­ni­­cia morţii. Cum să mă iluzionez că voi trăi după ce carnea-mi va fi ţărână sau cenuşă, cotropită de viermi ori spul­­berată de vânt? Cum, spuneţi-mi voi, poate că mintea mea nu pă­trunde dincolo de buza mormântului?! Un cocoş cântă nestingherit în fundul curţii, nepăsător la tragismul mo­mentului. Îl simt fericit şi des­ză­lo­git de fricile noastre, departe de băl­mă­jeala bisericească.

Dintr-un pom îl îngână un guguştiuc, moleşit de soa­rele primăverii. E cald aici, la Or­ţi­şoara, la o aruncătură de băţ de Ti­mişoara. Lumina strălucitoare a mie­zu­lui de zi sporeşte misterul umbrelor ce se clatină la orice adiere. Au înflorit zam­bilele, şi iarba se zgâieşte la noi, ve­selă şi verde. Vai, şi nu înţelege de­loc tristeţea ce ne-a copleşit, catra­nul ce se scurge din sufletele fă­râ­mi­ţate ce suntem. De undeva se iveşte o arătare abia mişcându-se. Păşeşte opintit, în veştmintele-i negre, spriji­ni­ndu-se anevoie în toiag. Trece printre şirurile de momâi smolite, cocoşată şi ireală, de parcă ar fi chiar moar­tea. Nimeni n-o opreşte, toţi se trag îndărăt, ca nu cumva să-i atingă, să-i uşureze de suflare.

Nuu!, strig re­vol­tat înlăuntru-mi, moartea nu poate fi bătrână şi neputincioasă! Ne­no­ro­cita este tânără şi în putere, umblă su­lemenită de ne suceşte minţile, că altcumva nu i-am cădea în mreje fără osebire! Mă scutur de vedenii tocmai în clipa în care mogâldeaţa prinde cu degetele noduroase voalul ce aco­peră tronul şi pune lacrimi în faţa morţii. Rotocoale de abur se rostogo­lesc din copârşeu,  domoale şi pieritoare, părând sufletul plecat în a din ur­mă călătorie.

Da’ de unde, e fumul că­delniţei rotite să ne purifice şi să go­nească duhurile rele. „Stai o clipă la hotare/ Să vezi lacrime amare”, şop­teşte tulburător corul popesc, răs­co­lind procesiunea. Lumea se aşază pe plâns şi satul întreg e un bocet mut şi demn. Mulţimea seamănă cu o mare clipocindă. Ehe, la mine, în sud, mortul e jelit cu vorbe, cu ţipete sfâ­şietoare. I se povesteşte cazna pă­mân­­teană, şi fanfara amplifică jalea. O sălbăticie nenarabilă a durerii, barbarie, nu altceva! În Banat,  lucrurile se întâmplă altfel, e o măsură, o stă­pâ­nire a disperării care mă duce cu gân­dul la civilizaţiile catolice ce-au or­donat localitatea timişană. Din pri­cina asta slujba se săvârşeşte în bă­tă­tu­ră şi nu la „biserica din răzoare”, cea păstrătoare a românismului în vea­curi de răstrişte.

Ortodoxismul şi-a ridicat lăcaş la Orţidorff târziu, prin 1970, şi de aceea s-a pomenit cins­tirea răposatului în obor, ca o serbare câmpenească. Pe atunci tră­iau în vatra aceasta doar câteva fa­mi­lii de băştinaşi, restul erau teutoni. Azi este pe dos, aidoma  timpurilor şi, din nefericire, nemţii au luat cu ei or­dinea şi chiverniseala, bunăstarea. Nouă ne-au lăsat proastele obiceiuri şi aplecarea spre lene, spre tânjală. Mă retrag niţel şi o iau pe uliţa largă, să-mi dezmorţesc trupul înţepenit şi în­cordat. În gospodăriile învecinate oa­menii nu se sinchisesc de dispariţia consăteanului lor. Deretică de zor, îşi primenesc grădinile, petrec, trăiesc deci, moartea de alături nu-i priveşte, e treaba altora deocamdată.

De ce, Creatorule, nu încremeneşti măcar o secundă curgerea vieţii când se sfâr­şeşte un om, de ce? „Pământ eşti şi-n pământ vei merge!”, tună iarăşi insul în sutană, îşi închide cărţulia şi zice un „Amin” de înmărmurim brusc. Si­criul este urcat în dubiţă „şi de groapă se apropie”, împodobit cu jerbe şi flori. Îmi cuprind în braţe aproapele dez­nă­dăjduit şi-i adulmec inima sfă­râ­mată. Şi-a pierdut tatăl şi, deodată, s-a căscat un gol rău prevestitor între el şi hârcă, nu mai este altcineva la mij­loc. A rămas orfan de-un părinte pri­e­tenul meu, Radu Ilina, şi nu există leac să-i vindece suferinţa.

Citește pe Antena3.ro

Ce locuri poți să vizitezi în Maramureș dacă mergi de Crăciun sau Revelion în 2024. Cele mai frumoase obiective turistice iarna

Cortegiul porneşte înspre cimitir, solemn şi spăşit, pustiind curtea. Creş­tinatul Gheorghe, fruntaş din Or­ţi­şoara, s-a mutat pentru totdeauna în moarte şi nici chip să se îna­po­ie­ze, nu-i băgaţi în seamă pe popi. Dumnezeu să-i ierte!