Le iubim, le detestăm, le mâncăm

Întrebat ce părere are în legătură cu luptele de cocoşi, ilegale în Statele Unite şi în cea mai mare parte a Europei, un reputat activist al organizaţiei Amnesty International a afirmat că există şi probleme mai mari pe lume. Fără îndoială. La urma urmelor, luptele de cocoşi reprezintă doar o picătură în oceanul cru­zimii cu care tratăm animalele. Peste nouă mi­liarde de vite sunt sacrificate anual doar în America de Nord, în timp ce în Europa numărul lor se ridică la 300 de milioane. Nenumărate campanii au atras atenţia asupra condiţiilor precare în care sunt crescute, transportate şi sacrificate. Cu toate acestea, în Marea Britanie, consumul de carne a crescut cu 50% în ultimii 40 de ani. Nimeni nu s-a lăsat impresionat de masacrul prelungit.

Destul de ciudat, dacă ţinem seama de faptul că alte animale sunt tratate mult mai bine. Cifrele vorbesc de la sine, doar în Marea Britanie există 16 mi­lioane de câini şi pisici, animale de companie, la care se adaugă vreo 5 milioane de şerpi şi şopârle, ca să nu mai vorbim despre alte specii. Ce bază psihologică are această ipocrizie care ne face să ţinem în captivitate sau să consumăm unele fiinţe, iar pe altele să le pri­vim ca pe nişte membri ai familiei noastre?

Un răspuns, cel puţin parţial, a fost dat de Hal Herzog, un psiholog specializat în studiul relaţiilor dintre oameni şi animale, în cartea subintitulată „Observaţii asupra unor comportamente contradictorii". El încearcă să explice de ce ţinem unele animale în casă şi să clarifice motivele pentru care unele ne plac şi pe altele nu le putem suferi. Meseria lui Herzog este antrozoologia, domeniu foarte nou, dar în plină dezvoltare, care încearcă să ne explice de ce „simpatizăm" unele animale şi ne plac cele care seamănă cu noi. Nimic nou sub soare, pe la jumătatea secolului trecut, biologul Stephen Jay Gould susţinea că ne este simpatic şoricelul Mickey Mouse fiindcă Walt Disney l-a desenat cu ochi mari, ca să semene cu un copil. Evoluţia ne-a făcut, spunea el, să ne iubim copiii, iar noi transferăm această reacţie pozitivă la orice altă fiinţă cu trăsături asemănătoare, folosind mecanismul freudian al proiecţiei.

Tot aici găsim explicaţia faptului că unele animale ne stârnesc frica sau repulsia, de pildă, şerpii. Există însă diferenţe culturale semnificative. O cercetătoare din California, psiholoaga Lynne Isbell, crede că sistemul nervos central este specializat în detectarea şerpilor, de care ne e o frică de moarte. Dar biologul Jared Diamond a constatat că locuitorii din Noua Guinee nu se tem de şerpi, deşi o treime dintre ei sunt veninoşi. Ei ştiu să deosebească speciile şi vânează numai şerpii neveninoşi, pe care îi mănâncă, considerându-i o adevărată delicatesă.

Legătura noastră cu animalele depinde şi de prezenţa unei „concurenţe". Cei care nu au copii par să fie mai ataşaţi de animalele de companie, iar cei care au copii pot pretexta cu uşurinţă că rolul animalelor este să le fie tovarăşi de joacă. Nu sunt puse în evidenţă mari deosebiri între sexe privind relaţia cu animalele, deşi femeile par să fie ceva mai blânde şi mai iubitoare. De altfel, încă din secolul al XIX-lea, femeile au consti­tuit majoritatea covârşitoare a celor care au militat pentru „drepturile" animalelor, în timp ce cruzi­mea faţă de necu­vân­tă­toare este în mare măsură apanajul copiilor de sex masculin. Şi aici există o explicaţie biologică, oxitocina, un hormon feminin implicat în reproducere, este răspunzător şi pentru afecţiune, pe când testosteronul masculin trimite bărbaţii în direcţia opusă.

S-a vorbit şi se vorbeşte mult despre contribuţia animalelor de companie la îmbunătăţirea stării de sănătate a posesorului, copiii din casele în care se găsesc animale au şanse mai mici să sufere de astm, bătrânii care cresc animale de apartament au mai rar simptome depresive. Rezultatele cercetărilor sunt nesigure, există familii care îşi ţin animalul de companie în curte, ca să înfricoşeze eventualii spărgători. Tot ce este absolut sigur în materie de antrozoologie, spune Herzog, este că nimic nu e sigur în acest domeniu. Avem în creier diverse sisteme operaţionale care ne fac să iubim animalele, dar care nu ne împiedică să ne purtăm oribil cu ele.

Cum spune şi titlul cărţii sale, pe unele le iubim, pe unele le detestăm, pe altele le mâncăm. Dar aşa zicea George Orwell în înspăimântătoarea sa distopie politică: „Ferma zootehnică", punându-şi cuvintele în gura unui porc. „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele!"