Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ultimele cuvinte ale titanului din Weimar au fost „Mai multă lumină!”. Aşa s-a stins Goethe, lăsând posterităţii încă o taină de dezlegat. Murind, autorul lui Faust, care apucase să-şi strecoare privirea dincolo, constata că în acea lume este „mai multă lumină” sau, dimpotrivă, izbindu-se de zidul întunericului, cerea, cu o ultimă sforţare lumească, „mai multă lumină” pentru a birui bezna?
Mi-am amintit aceste vorbe, legate de moartea unui mare scriitor, în noaptea de Înviere, lângă una dintre bisericuţele din Sângeru, unde ajunsesem să iau lumină. N-am mai petrecut Sfintele Sărbători de Paşti în satul meu din copilărie. Mi-e ruşine să spun şi să-mi amintesc asta. Nu există scuze pentru laşitatea de a nu birui oprelişti. „Veniţi de luaţi luminăăă!”, psalmodiază din pridvorul lăcaşului preotul, şi sătenii se înghesuie să culeagă flacăra direct din mâna slujitorului bisericesc. Aprind şi eu, prin transfer, lumânarea pe care o ţin între degete. Palma făcută căuş recoltează din când în când lacrimile din ceară care nu mă ard şi se încheagă la atingerea corpului meu. Nu bate vântul, nu se simte nici o adiere, remarcă cineva de lângă mine. Niciodată nu bate vântul în clipa Învierii. Mă gândesc dacă-i aşa, dacă între biserica de peste stradă şi casa mea din Bucureşti, de pe Sfinţii Voievozi, venind cu lumina Învierii, vreo pală de vânt mi-a stins vreodată lumânarea şi nu-mi aduc aminte.
Mă uit la bradul din curtea bisericii şi apoi, în drum spre cimitir, unde vreau să duc lumina Învierii părinţilor şi bunicilor şi tuturor din neamul meu strămutaţi acolo, dacă florile din prunii abia desfăcuţi arată vreo adiere. Nimic. Cerul ne înveleşte, limpede, cu un covor de luminiţe, iar jos, cimitirul e şi el o constelaţie. Cineva mi-a luat-o înainte şi la crucea înaltă şi albă pe care scrie Maximilian şi Virginia Avramescu a aşezat o lumânare care arde încă. Nu văd pe nimeni în preajmă. Fratele meu, singurul din neam pe care-l mai am în Sângeru, n-a venit în această noapte la biserică. Cine a adus lumina? Când eram mic, mic, vrând să-i spun mamei mămicuţa, alint şi diferenţiere de mama, care era de fapt bunica, ţăranca lângă poalele căreia am crescut, am nimerit peltic să-i zic Ituţa, şi aşa i-au spus toţi până s-a dus dintre noi. Un glas de copil, al meu poate, venind de demult, sau al unui înger, pe care mi-l imaginez blond şi cârlionţat, care veghează frumuseţea acestei nopţi, strigă spre necuprins „Te iubesc, Ituţa!”, „Te iubesc, tata Max!”, aşa-i ziceam tatei, pentru a-l diferenţia de tata Mihai, bunicul ţăran lângă care am crescut. De unde ştiu îngerii ce iubesc eu?
Cimitirul e luminat tot şi pe alei se simt umbre care aduc şi aprind lumânări. Sufletul morţilor se suie, prin tulpina subţire din ceară, deasupra, în bulbul aprins, de forma unei virgule întoarse, pusă pe muchia dintre viaţă şi moarte. Presar lumânări la cavoul bunicilor mei dinspre tată, Victor şi Maria. Aici odihnesc fraţii şi sora tatei, vărul meu, pianistul Adrian Tomescu, mort anul trecut, încă la o vârstă a marilor planuri şi ambiţii.
Mai sus, în dreapta clopotniţei, de unde se vede chiar şi în întuneric valea Cricovului Sărat, sunt mormintele bunicilor şi străbunicilor din partea mamei. Mihai şi Elena stau, cu numele încă descifrabile, pe o cruce mică, iar străbunica Mariţa, care s-a dus la 92 de ani (două din cele şapte surori ale ei au trecut suta) e singură pe o cruce şi poza ei de călugăriţă mă priveşte liniştitor în lumina schimbătoare a lumânării. Multe morminte, mai multe decât cele vizitate, sunt pustii. Lumina Învierii n-a ajuns la ele. Mort eşti, scriam cândva, când nimeni nu-şi mai aminteşte de tine. Unde sunt fiii, unde-s nepoţii, rudele? Risipiţi sunt poate în această lume în care ne batem, mai tare ca alte dăţi, cu întunericul, cu vrăjmăşia, cu ticăloşia, cu sărăcia, în patru zări sau poate şi ei s-au stins şi neamuri care să-i pomenească n-au mai rămas. Fiindcă luasem de la biserică un snop de lumânări, aprind, la întâmplare, fără să citesc nume, lumânările rămase la câteva morminte orfane de înviere. Poate că aşa a aprins cineva o lumânare şi la crucea părinţilor mei, ocoliţi în atâtea nopţi de Înviere de cei dragi lor (tata a murit tânăr, acum aproape 40 de ani), poate aşa s-au bucurat şi ei de taina acestei nopţi primind darul nimănui.
E multă lumină la Sângeru. Iarba şi florile, şi pădurea care şi-a îmbrăcat în verde fagii, şi ulmii vorbesc despre Înviere. Primesc mesaje şi telefoane cu urări. Multe încep cu vorbele „Fie ca lumina Paştelui să îţi aducă...” şi eu mă ştiu neputincios să scriu, să urez, să răspund. Fie, aş putea scrie, bolnavilor din spitale, celor goniţi din sănătatea trupului sau a gândului, bucurie şi împăcare în sufletele voastre, viaţă frumoasă aşa cum aţi fi meritat-o. Odihnească-se câteva zile pizma vrăşmaşilor mei, cărora le doresc pace şi le dau liber de Sărbători, în sforţarea lor de a mă încovoia. Fie bine în această lume în care doar bine nu e. Hristos a Înviat!
Citește pe Antena3.ro
