Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Asa cum merg lucrurile, nu m-ar mira ca intr-o buna zi sa citesc in presa despre cel mai mare drujbist al lumii. Foarte probabil ca individul va fi aratat publicului pozand glorios langa un copac batran, retezat si gros cat inaltimea "sportivului", care tine in mana o foarte moderna drujba. Astazi, cand performanta nu mai prea are de a face cu morala, talentul si abilitatile omului, cand banii impun "performerul" si, deopotriva, ciudatenia "recordului", ipoteza celui mai mare drujbist al lumii nu imi pare absurda.
Premergator, "specialistii" silvici platiti vor umbla prin padurile lumii, spre a gasi arborele-gigant, il vor masura, nota pe GPS si il vor raporta superiorilor. Contra cost si in conditii de maxima siguranta si confort, firma organizatoare va transporta pana la poalele copacului pe bogatasul care ii va oferi cel mai bun pret iar acesta, inarmat cu un ferastrau mecanic de ultima generatie, va dobori colosul, dupa un formal instructaj de protectie a muncii.
Va urma taierea unei felii circulare din arbore – cat mai spre baza acestuia, unde grosimea este maxima – si atarnarea acesteia pe peretele locuintei sau pe cel expozitional. Medaliile nu vor intarzia. Tot contra cost, reporterii si fotografii vor roi admirativ in jurul individului care va simti, in sfarsit, ca este "deosebit". Apoi, in interviuri, va vorbi despre riscurile la care s-a expus in salbaticie, caci oricand ar fi putut fi strivit de caderea tulpinii si va declara ca este gata sa doboare – la figurat si la propriu – un nou record. Bineinteles, la o alta specie vegetala. Va vorbi cu emfaza despre faptul ca drujba sa de campion nu se injoseste cu fagi, mesteceni, salcii, meri si pruni – care sunt pe toate drumurile, fiind accesibili drujbistilor de rand –, el cautand numai specii rare, aflate pe cale de disparitie in tinuturi exotice.
Intre timp, "specialistii" vor fi fost luat deja drumul codrilor, spre a descoperi un nou matusalem verde, demn de moarte sub mana calaului de elita. Faptul ca, de la o vreme, arborii-record vor fi tot mai subtiri si mai rari nu va conta. Intotdeauna un trunchi va fi mai gros decat majoritatea celorlalti, chiar daca, cu timpul, el nu va intrece dimensiunea omului sau a piciorului sau. "Cel mai mare" – arbore mort, drujbist, campion – va exista si va fi scos in lumina reflectoarelor, desi el va fi tot mai mic.
Dovada incontestabila ca exact asa merg treburile o fac vanatoarea comerciala actuala, "performanta" si exponentul viu al acesteia: "marele vanator". Exact dupa canoanele descrise, la aceasta ora mai mult decat oricand in istorie, imbogatitul – dornic de a fi diferit decat gloata banalilor din Top Forbes 500 –, plateste si este purtat in fata victimei pe care o ucide cu o arma tare si, obligatoriu, scumpa. Intre el si munteanul din vechime care – din necesitate si cu frica-n san –, prin zapada sau tina, lua urma vierului sau a ursului, tragand asupra lor cu flinta "capsiera" ce scuipa plumbii imprecis si riscant, diferenta de performanta este uriasa. Dupa cum tot uriasa este si diferenta dintre arivistul cu arma si braconierul taran de azi, cel care isi face pusca in beci, "la pila" si vaneaza, manat de primitiva patima si nevoi spre a aduce – la o casa paupera, de cele mai multe ori – un mistret din care nu iroseste nici copitele.
In ambele situatii, plebeul sarac este barbat fata mondenul plutocrat care ucide purtat pe brate, se lauda in gura mare si "merge mai departe", spre un cont bancar si mai si, ce-i asigura cumpararea unui trofeu cinegetic si mai si. Elefantul, leul, leopardul, puma, jaguarul, antilopele si bivolul Africii, ursul alb, ursul grizzly si cerbul sunt printre speciile mereu ravnite si ucise de el care, de departe, dispretuieste iepurele si vanarea acestuia. El "practica" strict la "vanat mare" si o spune raspicat; ca sa se stie cu ce fiare are el de a face si, mai ales, spre a informa publicul despre virilitatea sa. Aceasta fiind si corolarul enumerarii armelor posedate, toate "de firma", avand calibre si preturi mari. Instalatorul meu este vanator. Are o singura pusca, veche, cu tevi "lisse", juxtapuse. Mai mult o tine in dulap, sub lacat. Iese rar, la iepuri, "ca dintr-astia-s multi". O face de vreo doua-trei ori pe an. Fara arma l-am intalnit insa adesea, haladuind prin paduri si pe margini de rau. Ascultand, vazand. Ii rad ochii atunci cand imi povesteste de culorile frunzisurilor, de ce vietati i-au iesit in cale. Imparte salbaticiunile in doua categorii, pe criterii personale, estetice si de vanitate, in care gingasia, maretia si vigoarea fapturilor primeaza. De aceea merge la iepuri, dar n-ar slobozi glontul, Doamne fereste, intr-un cerb, o caprioara, un urs sau in cocosul de munte. "Cum sa omori asa ceva?! Ii pacat de neiertat! Si apoi, ce sa faci cu ele? Le strici degeaba" – sunt argumentele sale. Ascultandu-l, intelegi lesne ca diferenta dintre cei doi vanatori nu o fac doar banii.
Citește pe Antena3.ro
