x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Marea eliberare

0
Autor: Tudor Octavian 05 Apr 2011 - 18:31
Toate scenariile de tipul "ce ar fi dacă" rămân, de regulă, în sta­diul de scenariu, de lucrare a imaginaţiei, de ipoteză cu un gust dulce-amar. Ce-ar fi dacă aş câştiga un milion de euro la loterie? Oricât de vitează ne e imaginaţia, ea e blocată de realitate. Dacă totul e numai închipuire, de ce să nu ne întrebăm ce-ar fi dacă am deveni peste noapte cei mai bogaţi oameni de pe planetă?

Visăm, de fapt, doar ceea ce suntem şi numai un pic altfel. Când pleci însă departe de ţară şi cutreieri nişte oraşe unde nu te cunoaşte nimeni, acest "ce-ar fi dacă" dezvoltă unele  îndrăzneli la care acasă nu te-ar fi dus nicicum mintea. Cu cât distanţa faţă de lumea din care ai evadat e mai mare, cu atât mai intens e sentimentul că nu mai eşti presat de legile şi de deprinderile ei. Ceea ce acasă se chema imposibil, departe de casă şi între necunoscuţi devine plauzibil. Ai rămas fără un ban? Întinzi mâna la un colţ de stradă şi-l capeţi. Cine să te ştie că ai cerşit? Conştiinţa, educaţia, mândria funcţionează în alţi paramteri. Curiozitatea, senzaţia de libertate în absolut, absenţa unor oprelişti de clasă socială au prioritate.

În anul 1991, vagabondând într-un New York unde riscul de a fi fost recunoscut de compatrioţi era practic zero, m-am dedat – cu măsură, e drept! – unor activităţi care-mi asigurau hrana zilnică. După ce am mâncat timp de o săptămână numai banane din cele mai ieftine, ca să rezist într-un regim de un dolar pe zi, am procedat, ca homleşii negri, la un atac direct asupra restaurantelor cu autoservire cele mai frecventate. Aici, cartofii prăjiţi erau la discreţie. Trebuia doar ca bucătarul, care învârtea fleicile pe grătar, să vadă că ai un os în farfuria pe care ţi-o umpleai cu cartofi prăjiţi.

Când am luat primul os de pe farfuria unuia care tocmai pleca şi m-am dus cu el în farfuria mea goală la piramida de cartofi prăjiţi am simţit că sunt privit de toată lumea.
Toată viaţa eşti pus în situaţia de a trece un prag, de a face un nemaifăcut, dar prima zi de furat e cea mai grea. Mai departe, totul a fost doar o chestiune de logică a lucrurilor. La discreţie erau şi caserolele cu sos de usturoi, şi cele de lapte pentru cafea chiar şi o serie de sosuri. Gratis erau şi cei câţiva peşti uitaţi pe tarabe la sfârşitul zilei în hala de peşte. La New York, în acei ani, se spunea că mâncarea practic nu costa. De fapt, chiar nici nu costa. Şoferul de taxi, care mă îngăduia în garsoniera lui, mi-a prezentat un întreg inventar al unor magazine cu semipreparate.

La ora închiderii, patronii scăpau de mâncărurile perisa-bile la un preţ simbolic. Totul devenea simplu, foarte simplu, mai mult decât simplu. Cu o condiţie: să uiţi cine eşti, de unde ai plecat, unde te întorci şi ce-ai sperat să fii. Pentru un timp, chiar reuşeşti să uiţi. Partea proastă e că, peste ani, toate întrebările amânate atunci revin tot mai des, tot mai sâcâitoare.

Serviciul de email marketing furnizat de