Martin Eden şi urmaşii

Un roman - "Martin Eden", de Jack London - mă ţine, de la 15 ani, de când l-am citit, sub presiunea ideii sale principale. Pe vremea aceea, învăţam în liceu că romanele au idei principale şi idei secundare. Când sunt întrebaţi care ar fi cele zece cărţi, pe care ar vrea să le aibă, dacă ar naufragia pe o insulă pustie, persoanele foarte importante, VIP-urile, vorbesc de Biblie, de Shakespeare, de Heidegger... Nu-s însă în lume atâtea insule pustii, câte vanităţi. Şi, la urma urmei, de ce trebuie să eşuezi în pustietăţi, ca să citeşti şi să reciteşti Biblia? O poţi face şi acasă, o pagină pe zi.

Eroul principal, Martin Eden - fiindcă aşa am învăţat în liceu, că eroii şi ei sunt tot de două feluri, principali şi secundari - sărac, semianalfabet şi complexat, se îndrăgosteşte de fiica patronului. Între el şi fată stau toate incompatibilităţile posibile: de educaţie, de clasă, de stare sufletească, de avuţie. Martin Eden intră la ambiţie, se şcoleşte de unul singur, devine un gazetar redutabil, urcă în clasa socială a fiicei patronului, nu mai e sărac, nu mai e timorat de mediile pe care le frecventează, dar odată ajuns aici descoperă că a luptat pentru o cauză şi o idee secundară, minoră: fata e frivolă, mărginită, mult mai abordabilă decât a crezut el.

Martin Eden a avut în faţă o himeră, nu o realitate, cu bune şi cu rele. Ideea de boltă a romanului e că ne putem trăi viaţa greşit, consumându-ne pentru ceva ce nu merită efortul. Că putem visa şi înainta, muncind din greu, în gol, iar odată ajunşi unde am nădăjduit să ajungem să descoperim că altfel ar fi fost mai bine. Sau poate că şi altfel am fi ajuns tot într-o fundătură. Lui Martin Eden, viaţa i se înfăţişa ca un infinit de fundături.

În anii de formaţie ai unui tânăr, romanul lui Jack London e stimulator, în prima lui jumătate, şi răvăşitor sufleteşte, în jumătatea a doua. Tinerii, îndeobşte plini de întrebări la 16 ani, se simt solidari în motivaţii cu băiatul sărac, needucat şi complexat şi parcurg capitolele dintâi ale romanului cu frenezia unei revelaţii. Deci, se poate!, zic tinerii. Numai că, o dată cu trezirea la realitate a eroului principal, li se instalează şi cititorilor ideea că s-ar putea ca tot ce-i aşteaptă mai departe în viaţă să nu merite străduinţa şi zbaterea de până în 30 de ani.

Mai am şi acum nodul în gât pe care l-am simţit când, la finele cărţii, Martin Eden s-a legat de o stâncă, aşteptând să-l înece apele oceanului. Martin Eden nu e un monument literar de referinţă universală, precum "Război şi Pace". Oricât de evlavioşi am fi sau am deveni cu monumentele literaturii planetare, biografia interioară a individului nu se împlineşte cu giganţi ai spiritului, ci cu lecturi şi întâmplări potrivite, la momentul potrivit. Ca să putem rezista, e mai bine să ne întrebăm devreme ce merită şi ce nu merită. Un roman care te înzestrează cu o întrebare atât de persistentă, activă decenii de-a rândul, e unul care merita să fie scris.