Miracole, degeaba?

● Lasat de izbeliste de toate guvernele postdecembriste, satul romanesc trage sa moara. S-au inmultit scandurile batute in cuie peste ferestre, semn ca acolo nu mai vietuieste nimeni. Case parasite si imburuienate, intrate usor-usor in pamantul din care fost-au ridicate candva. Cocioabe daulate si povarnite, gata sa se prabuseasca in bataia vantului. Belsugul zapezii cazute ca un potop alb in saptamanile din urma n-a avut decat darul sa dezvaluie precaritatea unei lumi abandonate definitiv. Sub acoperisurile ascunse in omat, s-au topit tarani nevolnici, surprinsi de diafanul naturii salbaticite. S-au stins lin, inchipuindu-si ca alearga pe campiile scaldate in Soare, laolalta cu noatinii iesiti din iarna. Nici nu si-au dat seama ca au pasit dincolo, pe gheata subtire si neagra dintre viata si moarte. Macar sa-si fi luat ramas bun de la neamuri, de la vecini, dar cum s-o faca? Geamurile fusesera astupate de troiene, ca si usile, ca si hornurile, ca si suflarea lor beteaga... Pe unde sa le faca gestul acela trist din mana, pe unde?

Cei scapati tremura de spaima si plang. Ce i-o astepta mai de­par­te, ce urgie i-o mai incolti?, isi re­pe­ta fiecare in gand, rugandu-se in soapta. "Locuiti singura aici?", o intreaba reportera pe o batranica ghemuita in macate de chiciura. "Nu, cu Dumnezeu", ii raspunde sarmana femeie, masurandu-si vorba cat un miracol. Credinta asta a si pastrat-o in viata, pa­samite, alinarea ca Al de Sus s-a cuibarit si El in ungherele ca­merelor saracacioase, sa-i tina de urat. fii-a trimis deja sufletul catre Atoateputernicul, singurul care e in stare sa o ajute in continuare. Nici nu l-a dojenit pentru ninsorile ucigase, daramite sa-l alunge din batatura inghitita de napasta Cerului! L-a implorat sa-i stea pana la capat in preajma si sa-i indulceasca chinul. In rugaciunea invarstnicitilor nostri bunici de la tara, Romania e inca ne­des­tra­mata, n-a pierit, dar mult nu mai e! In curand se vor duce toti oamenii astia si cine sa se mai roage pentru Romania, cine? Iar o data cu ei va pleca si Dumnezeu, la ce sa zaboveasca in pustiul de necredinta, chiar asa?

● In toamna trecuta, prin noiembrie, insotisem pe cineva pe ultimul drum. O parte din mine ramanea ingropata in cimitirul din Turnu Magurele. Caram cu mine, la inapoierea acasa, doliul amin­tiri­lor starnite de bulgarii aruncati pe sicriul raposatului. Dintr-odata, la marginea orasului, in us­ca­ciu­nea campului, un corcodus in­flo­rit. Flori albe si dese, in lumina pa­li­da a amurgului prematur. Poate ca sufletul mortului se mutase in crengile pomului scuturat cu mult timp inainte si ne dadea astfel de veste. Poate ca legea tainica a compensatiei mai izbutea o minune, aducandu-mi un mic miracol dupa ingro­pa­ciunea ce ma incremenise pe dinlauntru....

● Miracol este si mandria rasculata a romanilor din Gerar. Ii crezusem resemnati pe de-a-ntregul, incapabili de razmerita. Scanteia care i-a aprins a sarit pe neanuntate, paralizandu-i pe guvernantii "traiului in bine". De atunci nimic nu mai este ca inainte pentru alde Basescu, frica i-a incercuit si-si arata coltii.