Miza cardinală

Criza globală, de care nu aveam cum să scăpăm, ne-a împins să adunăm nevoi cu duiumul. Multe sunt urgente. Necazul e că nu avem cum să întindem atât de mult plapuma economiei, încât să acopere toate aceste nevoi. Plus cheltuielile pe care le-ar antrena satisfacerea lor.

Avem prea multe neînpliniri. Am tras cât am putut de mult de deficitul extern. Totuşi, bunăstarea societăţii nu a putut fi ruptă de resursele existente efectiv în ţară. Acum însă o schimbare de concepţie nu mai poate întârzia. Viaţa în vreme de criză presupune pentru economia românească noi exigenţe calitative, noi constrângeri. Plus obligaţia de a ne dezbăra de multe dintre relele noastre deprinderi.

După ce, timp de mulţi ani, am epuizat o bună parte din resurse într-o încercare disperată de a trăi mai presus de puterile noastre, ne-am trezit în 2009 că preţul consumului fără reforme este extrem de greu de plătit. Banii sunt mai puţini şi mai scumpi. Iar oferta internă de mărfuri, în condiţiile în care serviciile, industria şi agricultura sunt mult rămase în urmă, continuă să fie devansată de cererea de consum. Mai mult, din cauza vechilor reflexe, de care ne rupem greu, sectorul privat trăieşte sub nenumărate ameninţări. Economia nu produce încă bani care să fie investiţi în acţiuni de anvergură.

Dar calculele nu se opresc aici. În joc mai e şi PIB-ul. Ne-am obişnuit să spunem, repetând de ani buni o metaforă, că populaţia nu mănâncă PIB. În fond, un neadevăr. Căci populaţia mănâncă PIB. Consumă, de fapt, din valoarea adăugată produsă an de an. Şi în creştere neîntreruptă de nouă ani.

Într-adevăr, nu mănâncă oţel, automobile, strunguri ori şosele, dar mănâncă pâine, carne, lapte şi multe alimente din componenta anuală a PIB-ului. Dar şi strungurile, şi şoselele au un rol major. Va­loarea adăugată îmbunătăţeşte standardul de viaţă. Adevărul este că ritmul înalt de creştere economică din anii din urmă a adăugat câteva carate bune nivelului de trai din România. Cum însă ne confruntăm cu performanţe slabe în planul eficienţei şi al productivităţii, cu salarii fără o prea solidă legătură cu rezultatele muncii, în timp ce a continuat amânarea restructurării companiilor cu pierderi, vedem astăzi menţinându-se fragilitatea echilibrelor financiare. Creşterea economică, stresată de inflaţie şi de deficite externe, a produs un timp supraîncălzire. Iar în momentul de faţă, sub ameninţarea crizei, tinde să scadă.

Din nefericire, la noi încă n-a fost înţeles bine un lucru: că oricâtă voinţă politică ar fi pusă în joc, oricâtă forţă morală ar fi mobilizată, fără ducerea la bun sfârşit a reformei din economie nu vom reuşi să punem capăt nenumăratelor probleme cu care ne confruntăm.

Numai un program economic inteligent, realist, care să asigure o combinaţie optimă de politici monetare, fiscale, salariale şi de restructurare, ar putea fi soluţia optimă. Pentru temperarea efectelor crizei, desigur.

Criza nu va fi stăvilită fără o reacţie în lanţ: înviorarea economiei să amelioreze mişcarea preţurilor; pentru că doar mai puţină inflaţie va fi însoţită de mai puţină suferinţă. Promisiunile politice privind o dreaptă împărţire a pâinii sociale ar putea să încânte o parte a populaţiei. Dar cu protecţie socială excesivă, fără salarii competitive şi fără stimularea muncii performante nu vom scăpa nici de inflaţie, nici de recesiune.
Iată miza cardinală. Şi ea merită un efort general.