„Muică, suntem neam de piatră”

“Dacă n-aveam munţi cum sunt/ Îi scoteam şi din pământ,/ Dunăre dacă n-aveam,/ Jiul Dunăre-l făceam”. Tudor Gheorghe intră în inimile noastre ca un vifor şi ne reaminteşte de dragostea de Ţară.  Tudor Gheorghe se declară slujitor al poeziei române. Tudor Gheorghe trezeşte toată sensibilitatea din noi. „Te-am iubit, Ludmila, când eram mai mic,/ Trimiţându-ţi zilnic flori presate-n plic/ Te-am iubit în taină cu tot visul meu,/ Agăţat de sfoara unui şubred zmeu/ (...) Ce mai faci, Ludmila, în ce ploi te scalzi/ Şi-n ce iarbă luneci cu genunchii calzi?”

Marele intelectual şi scriitor Romulus Vulpescu declara că „auzindu-l pe Tudor Gheorghe cântând o poezie de-a mea, chiar ca autor al versurilor descopăr nuanţe la care nici nu mă gândisem”. „Vine o vârstă, vine o veste, vine o vreme,/ Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă,/ Cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora./ (...) Vine vremea la izvoare să mă-ntorc deci iar,/ Vine vremea să dau floare, poate fructe chiar”. 

Lichelele fără suflet, fără rădăcini, de fapt bălării, îl denigrează pe Tudor Gheorghe, văzând că se bate lumea pe câte un bilet la maiestuoasele sale concerte! „Mă fac pe mine comunist, când tata a stat ani lungi în puşcăriile comuniste, iar pe mine m-au interzis o vreme!”

Toţi românii duşi de valurile vieţii în cele străinătăţuri îi cer lui Tudor Gheorghe să le ostoiască dorul de-acasă în „Colindul celui fără de ţară”, pe versurile lui Adrian Păunescu. „Unde-ai fi şi unde te-ai tot duce,/ Cât ai fi de rău sau cât de bun,/ Că mai crezi sau nu mai crezi în cruce,/ Cel mai greu îţi este de Crăciun./ (...) Unde-ai fi şi orice-ai fi, bătrâne,/ Parcă dorul şalele ţi-a frânt,/ Şi atât din tot îţi mai rămâne/ Să te-aşezi cu faţa la pământ/ Şi să plângi când toţi în sărbătoare/ Hohotesc de parcă te-ar sfida,/ Şi să plângi durerea ta cea mare/ Şi să plângi de dor de ţara ta”.