x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Născut vinovat, dar cu bunici hangii

Născut vinovat, dar cu bunici hangii

de Tudor Octavian    |    29 Iun 2010   •   00:00

La admiterea în Liceul Militar, am completat un formular, care se chema Autobiografie. Un ofiţer ne-a prevenit să nu minţim, să răs­pun­dem sincer la întrebările din fo­r­mular, pentru că numai aşa ar­mata putea să facă din noi, cei aduşi la examen din toată ţara, oa­meni. Fapt ce însemna că am fi avut ce să ascundem, pentru că nu eram încă oameni.

Eu, unul, înţelegeam unde bătea, întrucât avusesem până atunci multe prilejuri să aflu că mă născusem vinovat. Bunicii fu­seseră cârciumari, tata, deşi era funcţionar într-o fabrică, trebuia să scrie în Autobiografii că era fiu de cârciumar, iar eu moşteneam vinovăţia tatei. Eu nu supsesem sângele poporului, însă ai mei îl supseseră, deci eram vinovat.

În vremuri normale, aş fi fost mândru de lumea în care mă năs­cu­sem, pentru că avea o definiţie si­gură şi ambiţioasă. Negustoria nu fusese niciodată o ruşine în Bră­i­la. Oraşul era unul de negustori. Nu numai ai mei erau nişte vi­no­vaţi, dar toată Brăila ar fi trebuit anatemizată. Autobiografiile, pe care le-am tot întocmit mai apoi, până târziu, către 35-40 de ani, mi-au forţat subconştientul la un tip aparte de uitare şi negare. N-am şters complet din memorie lu­crurile ce m-au făcut să trăiesc cu temerea că, odată şi odată, voi fi do­vedit că am minţit prin omi­si­u­ne, le-am depozitat într-un as­cunziş al creierului pentru un timp în care puteam gândi liber la ce fu­se­­se­ră ele cu adevărat. Liber, fă­ră gri­ja că-mi primejduiesc meseria şi fa­milia recu­pe­rân­du-le. Se poate şi aşa, să nu uiţi, să amâni în­ţe­­l­e­­ge­­rea. Acum, prin acel recurs in­­tens la copilărie, pe care mi-l per­­mi­te vârsta, îmi dau seama că m-am născut de fapt într-un mediu fa­­bu­los, de povestit ca în romanele ace­lea sud-americane, în care rea­li­­tatea şi fantasticul se completează.

Într-un fel, am sentimentul că i-am păcălit pe comunişti, ac­cep­tând ce ziceau ei, că ai mei fuse­seră nişte cârciumari. Ce cârciumari, îmi vine să zic, mă nătărăilor! Cum să fi fost ei nişte exploatatori de rând, când, spre deosebire de toate bodegile ce se înşirau în faţa fa­bri­cii Franco-Ro­mâ­ne, ai mei ţi­neau un han?! La pre­tenţiile de atunci ale negusto­rimii mărunte, ve­nite cu afaceri în oraşul-port, ha­nul bunicilor era pri­ma-ntâi: cu sa­lon de dans, cu un lanţ de odăi pentru căruţaşi, cu o curte cu o fân­tână pentru cai, cu ghe­ţărie, cu gră­dină pentru legume proas­pete, cu biliard mare în camera cu tej­ghea de la stradă, cu priv­ni­­ţă şi alte acareturi. Altfel, de ce şi-ar fi fă­cut nemţii la noi lazaret, iar ruşii magazin pentru soldaţii lor?

Ce mărginiţi erau comuniştii, care întocmeau formularele de Au­to­biografii! Îngustimea asta de minte a lor mi-au salvat - şi nu doar mie - memoria, au stimulat par­tea aceea ascunsă a memoriei să crească în ea sentimente de om li­ber. Ce-au mai presat comuniştii ca să-mi fie ruşine cu bodega buni­ci­lor şi cum s-au mai păcălit ei, fiindcă nu ştiau ce e acela un han! Mi-l şi imaginez pe ofiţerul care a ve­gheat la prima mea Autobio­gra­fie, ce ochi de prost ar fi căscat da­că l-aş fi întrebat: Ce să scriu, că au fost bunicii cârciumari sau hangii? Şi cum ar fi cugetat el cu capul său mare şi gol ca să-mi spună, "scrie cârciumari", fiindcă hangii nu ştia ce însemna.

×
Subiecte în articol: editorial