Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La admiterea în Liceul Militar, am completat un formular, care se chema Autobiografie. Un ofiţer ne-a prevenit să nu minţim, să răspundem sincer la întrebările din formular, pentru că numai aşa armata putea să facă din noi, cei aduşi la examen din toată ţara, oameni. Fapt ce însemna că am fi avut ce să ascundem, pentru că nu eram încă oameni.
Eu, unul, înţelegeam unde bătea, întrucât avusesem până atunci multe prilejuri să aflu că mă născusem vinovat. Bunicii fuseseră cârciumari, tata, deşi era funcţionar într-o fabrică, trebuia să scrie în Autobiografii că era fiu de cârciumar, iar eu moşteneam vinovăţia tatei. Eu nu supsesem sângele poporului, însă ai mei îl supseseră, deci eram vinovat.
În vremuri normale, aş fi fost mândru de lumea în care mă născusem, pentru că avea o definiţie sigură şi ambiţioasă. Negustoria nu fusese niciodată o ruşine în Brăila. Oraşul era unul de negustori. Nu numai ai mei erau nişte vinovaţi, dar toată Brăila ar fi trebuit anatemizată. Autobiografiile, pe care le-am tot întocmit mai apoi, până târziu, către 35-40 de ani, mi-au forţat subconştientul la un tip aparte de uitare şi negare. N-am şters complet din memorie lucrurile ce m-au făcut să trăiesc cu temerea că, odată şi odată, voi fi dovedit că am minţit prin omisiune, le-am depozitat într-un ascunziş al creierului pentru un timp în care puteam gândi liber la ce fuseseră ele cu adevărat. Liber, fără grija că-mi primejduiesc meseria şi familia recuperându-le. Se poate şi aşa, să nu uiţi, să amâni înţelegerea. Acum, prin acel recurs intens la copilărie, pe care mi-l permite vârsta, îmi dau seama că m-am născut de fapt într-un mediu fabulos, de povestit ca în romanele acelea sud-americane, în care realitatea şi fantasticul se completează.
Într-un fel, am sentimentul că i-am păcălit pe comunişti, acceptând ce ziceau ei, că ai mei fuseseră nişte cârciumari. Ce cârciumari, îmi vine să zic, mă nătărăilor! Cum să fi fost ei nişte exploatatori de rând, când, spre deosebire de toate bodegile ce se înşirau în faţa fabricii Franco-Române, ai mei ţineau un han?! La pretenţiile de atunci ale negustorimii mărunte, venite cu afaceri în oraşul-port, hanul bunicilor era prima-ntâi: cu salon de dans, cu un lanţ de odăi pentru căruţaşi, cu o curte cu o fântână pentru cai, cu gheţărie, cu grădină pentru legume proaspete, cu biliard mare în camera cu tejghea de la stradă, cu privniţă şi alte acareturi. Altfel, de ce şi-ar fi făcut nemţii la noi lazaret, iar ruşii magazin pentru soldaţii lor?
Ce mărginiţi erau comuniştii, care întocmeau formularele de Autobiografii! Îngustimea asta de minte a lor mi-au salvat - şi nu doar mie - memoria, au stimulat partea aceea ascunsă a memoriei să crească în ea sentimente de om liber. Ce-au mai presat comuniştii ca să-mi fie ruşine cu bodega bunicilor şi cum s-au mai păcălit ei, fiindcă nu ştiau ce e acela un han! Mi-l şi imaginez pe ofiţerul care a vegheat la prima mea Autobiografie, ce ochi de prost ar fi căscat dacă l-aş fi întrebat: Ce să scriu, că au fost bunicii cârciumari sau hangii? Şi cum ar fi cugetat el cu capul său mare şi gol ca să-mi spună, "scrie cârciumari", fiindcă hangii nu ştia ce însemna.
Citește pe Antena3.ro
