x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Nepotriviri la superlative

0
Autor: Tudor Octavian 29 Mar 2011 - 16:47
Un fost şef de-al meu plin de im­pulsuri feudale, dar tânjind la prietenia supuşilor, m-a întrebat de ce nu eram noi doi mai apro­piaţi. Duş­man, mi-a zis el, ştiu că nu-mi eşti, indiferent n-am cum să-ţi fiu, pentru că-ţi sunt şef, dar ce ne desparte, fiindcă e clar că ceva ne desparte, nu-mi dau seama!
În ciuda alcătuirii sale mai mult decât voluntare, cu mine a fost mereu respectuos, iar de la o vreme chiar binevoitor în exces. Ca şi cum ar fi vrut să zică: Uite, fac eu primul pas. I-am spus că îmi pusesem şi eu întrebarea şi că aveam un răspuns: nu citeam acelaşi  cărţi. Ce cărţi iubeam, iubeam diferit.

Ce nu apreciam, nu apreciam altfel, cu alte unităţi de măsură ale excelenţei. Oamenii se deosebesc nu doar prin ceea ce fac, ci şi prin ceea ce nu fac. Deosebirea de fond, de care nu  suntem conştienţi, e mai ales la ce nu vom face niciodată. Dacă ar exista nişte modalităţi de a măsura pragurile peste care nu vom trece niciodată, am şti în primul rând despre ce praguri e vorba. Până şi în privinţa cărţilor, pe care nu aveam cum să nu le apreciem, deoarece importanţa lor nu putea fi pusă la îndoială, eu şi şeful ne găseam pe poziţii deoseite. El era genul de om nechibzuit în superlative, pe care îl numim impropriu entuziast. Eu, de exemplu, nu folosisem niciodată cuvântul genial. Ce era cu adevărat genial nu avea nevoie de entuziasmele mele. Ce era la îndemâna tuturora nu avea cum să se cheme genial. Odată se exprimase că un text oarecare de-al meu avea fraze geniale. M-am simţit foarte prost. Genialitatea e o chestiune majoră de structură mentală, nu de reuşită parţială. Şi, apoi, cum să risipeşti toate superlativele limbii române într-o redacţie cu un acces foarte limitat la adevăr, la esenţe? Fleacurile nu pot fi geniale. Nici măcar fleacuri mari. Formule de tipul "fleacuri alese" sau "din cele mai celebre fleacuri ale omenirii" sunt absurdităţi.

Într-o zi, autoritarul meu şef a ţinut să aibă ultimul cuvânt - fiindcă nici măcar într-un avans la prietenie nu concepea să-l aibă pe penultimul - şi mi-a zis, pe un ton mai degrabă abrupt, decât colocvial: Să ştii că n-ai dreptate. Nu cărţile altora stau între noi, ci cărţile mele. Am dat din cap în sensul că nu mă grăbeam să-l contrazic, dar nici să-l aprob. Fapt era că nu i le citeam.

Dacă ar fi să ne numărăm duşmanii după cărţile autorilor pe care nu i-am citit, aş fi mort de mult. Iar dacă i-am pune la socoteală, printre duşmani, pe toţi cei care se aşteptau de la noi la superlative, nici nu ne-am fi născut.

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de