Nostalgia abjectului

Stilul bărbaţilor de stat de a face politică rămâne ca o marcă personală în memoria naţiunilor. Subtili sau grobieni, de bibliotecă ori de pe baricade, gângavi sau oratori, paleta nuanţelor de caracter colorează viu istoria. Conducătorii par cu atât mai aproape de popor, cu cât arată că şi ei au fost oameni cu slăbiciuni, cu patimi şi, unii, chiar într-o dungă. Cei care dovedesc peste măsură ies din rândul bărbaţilor de stat şi coboară în rândul celor cărora doar le-a surâs norocul. Pentru primii respect, pentru restul simpatie.

Cu multă simpatie îl vor privi drojdierii viitorului pe Traian Băsescu, pentru felul lui de a fi făcut politică de birt, ca şi cum România ar fi o crâşmă plină de şuţi şi de dame cu ciorapi rupţi. Pentru haiosul preşedinte a fi popular înseamnă a coborî în derizoriu, apetenţa sa pentru sordid înlocuind bunul-simţ cu ticăloşia. Totuşi, nimeni nu-şi va imagina că stăpânul băşcălios şi-a găsit sfârşitul din cauza neputinţei, slăbiciune ce i-a provocat dependenţa fatală pentru blonda guvernării sale. Cu toţii îşi vor vedea eroul macho ca răpus de Binele care a învins Răul, inutil, ca în filmele de acum o sută de ani. Cu atât mai vrednic păcătosul! - vor exclama epigonii. Abia atunci va fi venerat cu adevărat ca Zeus. Maneliştii-l vor cânta pentru că le-a ridicat genul muzical la rang de politică naţională. şmenarii, şarlatanii şi şmecherii de maidan, manglitorii şi ciorditorii de mahala, tăinuitorii, informatorii şi turnătorii, golanii, ţoapele şi mârlanii de cartier, târfele şi codoşii, toată pleava mitocănească a periferiei, cu toţii îşi vor aminti cu duioşie de Băsescu Cacocratul, ca despre unul de-ai lor, cel care a reuşit să-i facă ţăndări pe români, de nu-şi vor mai reveni în veac.

"Statul e bun doar ca să fie jecmănit” - este viziunea preşedintelui jucăuş, ascunsă sub sintagma "modernizarea statului”. Peste ani, se vor vedea limpede efectele epocii Băsescu: analfabetism, sărăcie, boală, suflete şi trupuri subnutrite, promiscuitate. O Românie ce se descompune putrezind cotidian, o republică şubrezită şi ţigănită. Va fi fiind reuşita vreunui plan sau doar "aşa a fost să fie” soarta unui popor masochist, atunci când îşi alege conducătorul?... Fără dubiu rămâne doar constatarea că "nu lipsa idealului, ci dimensiunea lui e problema românului”. Trist e că în cazul de faţă vorbim mai degrabă de instincte decât de idealuri.

Dar restul şlehtei, slugoii? "Tăcerea e de aur, darămite să fii şi lingău” - şi-au spus la vremea lor, în bună tradiţie filozofică, toţi curtenii mintoşi ai Cacocratului. Peste timp, puţină lume îşi va mai aminti de rândaşii talentaţi în a lăsa senzaţia că sunt verticali şi acoperiţi profesional. Doar câţiva melancolici vor suspina după farsorii cu ştaif. Umaniştii metrosexuali, care au tânjit după admiraţia mediocrităţii plătind puterii prestaţii orale, vor fi uşor confundaţi cu convivii lor Bănel şi Marean. Posteritatea le va oferi intelectualilor vestiţi ai ecranului câteva pagini în manualul de filozofie pentru coafeze stagiare, iar celorlalţi, mai mărunţi, capitole întregi în Istoria presei de partid, ediţia cu coperte portocalii. Nostalgia după platitudinile lor pedante va rămâne să sclipească în ochii duduilor fanate care i-au iubit platonic, iar în înjurăturile împănate cu citate ale neisprăviţilor cu pretenţii se va simţi dorul şi aleanul după histrionii care au ştiut cel mai bine să-şi transforme sinapsele în bani de partid.

Cum singurul lor ideal comun a fost supravieţuirea şi cum vor continua să-şi ducă viaţa agăţată de trecut, românii viitorului vor spune despre vremurile de acum că "par c-au fost mişto”. Obligaţia istoricilor va rămâne aceeaşi: să acopere păcatele altora... Proverbele populare se aplică în primul rând naţiunilor care le-au creat. Tocmai de aceea e foarte românească înţelepciunea după care în ţara orbilor, chiorul e împărat.